Capitolul IV - Partea I
Vã urãsc!



Am ieºit din casã fãrã sã o mai anunþ pe mãtuºa Jane. Voiam sã scap de întrebãri de genul „Dar unde te duci?”. Îmi luasem doar un tricou negru, blugii trei sferturi albaºtri-închis ºi un hanorac.. negru de asemenea. Începeam sã mã acomodez mai bine ca nicio datã cu aceastã culoare fãrã viaþã. Pãcat cã în contrast cu pielea mea albã arãtam ca o stafie.
M-am îndreptat uºor spre cimitir. Trecuse deja o sãptãmânã de la înmormântare. Nici nu-mi venea sã cred.
Am continuat sã merg. Cimitirul era aproape de câmp. Deci nu era mult de mers. Soarele se ascundea dupã norii mari ºi deºi. Erau genul acela de nori care dãdeau bine în fotografii.. dar pe care nimeni nu i-ar fi fotografiat. Deºi era cât de cât frumos afarã.. presimþeam cã va veni o ploaie.
Ajunsã în faþa porþilor masive de fier ale intrãrii în cimitir m-am simþit intimidatã de un sentiment nou. Un sentiment de.. nu era fricã.. ºi nici bucurie.. nu era tristeþe.. ºi nici.. Era nerãbdare. Parcã o pãrticicã din mine se aºtepta sã-i gãseascã pe pãrinþii mei acolo, în carne ºi oase.
Am intrat.. Cimitirul pãrea liniºtit ºi.. oarecum pãrãsit astãzi.
„Cred cã nimeni nu s-a obosit sã vinã aici într-o banalã zi de luni..” mi-am spus indiferentã.
ªi mergând printre morminte, am cãutat din priviri unul din marmurã neagrã. În prima parte a cimitirului erau mormintele vechi. Foarte vechi. Mi-am trecut privirea peste anii de pe pietrele trecute de vreme.
1889.. 1845.. ºi.. Oau! 1756..
„Asta ar fi cu vreo douã sute cincizeci ºi ceva de ani în urmã..” mi-am spus în gând. Nu ºtiam de ce mã fascinau aºa mult mormintele acelea vechi.. Din moment ce eu eram acolo în cãutarea unuia chiar foarte nou.
Marmura neagrã strãluci în bãtaia firavã a soarelui. Am luat-o la stânga îndreptându-mã spre lespedea rece.
Ajunsã în dreptul mormântului, priveam cam de la un metru distanþã pozele zâmbitoare ale mamei ºi tatei.
Ce prostie. Nu vedeam rostul. Nu erau fericiþi cã au murit. Cred. De ce sã punã poze cu ei zâmbind ? Mai aveam puþin ºi le acopeream. Furia îºi fãcu loc în mintea mea. În fiinþa mea. Voiam sã strig, sã urlu, orice numai ca ei doi sã sufere ºi sã-ºi dea seama ce greºealã mare au fãcut cã m-au lãsat aici de una singurã.
O lacrimã mi se scurse pe obraz ºi vântul începu sã batã.
În gand îmi apãru vocea tatei.
„Fii puternicã..”
Conºtientã cã e doar subconºtientul meu, mi-am acoperit urechile cu palmele ºi am þipat:
- ªtii ceva? Nu am nevoie de sfaturile ºi îndemnurile tale! M-ai lãsat aici singurã, fãrã nimeni! Te urãsc! Vã urãsc pe amândoi! ªi niciodatã, dar niciodatã nu vã voi ierta pentru asta!
M-am prãbuºit în genunchi pe iarba deasã cu lacrimile ºiroindu-mi pe obraz..
Chiar îi uram. Îi uram din tot sufletul pentru asta. Preferam sã mor decât sã stau în lumea asta atât de plictisitoare ºi plinã de dezamãgiri.
ªi atunci, cineva îmi puse o mânã pe umãr..