P.S. - Te iubesc I - Printable Version

Stãteam ºi priveam brãþara de argint care lucea în lumina soarelui. Acum eram singurã în copacul bãtrân de pe câmp. Jenny ºi ceilalþi au insistat sã vinã, dar am spus doar cã aveam nevoie de ceva timp singurã.
Respingerea lui Ray ºi sãrutul lui Johnny nu-mi dãdeau pace. Mi-am dat seama cã voiam din nou sã simt acea senzaþie.. acea senzaþie de fluturi în stomac.. acea emoþie care îmi fãcea genunchii sã se înmoaie.. Acel sentiment care mã fãcea pur ºi simplu s-o iau razna. Mai pe scurt.. pe cineva care sã-mi facã inima sã batã la fel de repede precum o fãcea Ray atunci când îl vedeam.
Am privit pustietatea din jur ºi am ascultat foºnetul liniºtitor al frunzelor. Era plãcut. Mã calmam..
La un moment dat mi-am dat seama cã acea liniºte mã asurzea. Brusc.. îmi era dor de zgomot. De vocea lui Jennifer, de tãcerea ºi râsetul lui Ray ºi de privirea lui Johnny.
Stai.
Am spus.. „privirea lui Johnny” ?
M-am încruntat în sinea mea ºi mi-am muºcat buzele.
Am coborât din copac cu un salt graþios, atingând uºor cu degetele de la mâini iarba moale, apoi am pornit spre casã cu gândul de a-mi gãsi prietenii.
Am mers încet uitându-mã ba drept înainte, ba în stânga ºi-n dreapta. Ajunsã în faþa blocului, i-am gãsit pe Johnny, Jennifer ºi Ray. Doar cã nu erau singuri.
- Hei, Tess!
- Bunã, sis.., mã salutarã Johnny ºi Jennifer.
- Hei.., le-am fãcut eu din mânã.
- El e Matt, vãrul meu. mi-l prezentã Jennifer pe bãiatul înalt, brunet, cu ochi albaºtri ºi piele albã.
Bãiatul mã privi atent, apoi schiþã un zâmbet ºi mã salutã cu o voce melodioasã.
- Bunã.
- Bunã, i-am rãspuns cu rãsuflarea tãiatã.
„ Tess.. Ce naiba e cu tine..?! ” mã întrebã o voce din capul meu. Bãiatul era chiar foarte drãguþ ºi pãrea de treabã.
I-am întâlnit privirea pentru o secundã, ºi mi-am plecat capul încet. Ba chiar simþeam cum uºor, uºor mã înroºesc.
L-am privit din nou ºi am putut vedea cum zâmbeºte.
Johnny probabil a observat asta ºi a spus pe un ton uºor enervat:
- Ããã.. Deci ce mai face Rusty?
Mi-am întors privirea buimãcitã cãtre el ºi am întrebat:
- Cine.. ? Aaa.. aaa.. Da. E bine.. e în casã.
Jennifer chicoti încet.
- De ce nu-l aduci ºi pe el afarã?
Nu mi-a luat mult sã mã gândesc. Micuþului Rusty nu i-ar fi fãcut rãu niºte aer curat.
- Sigur.
Am urcat scãrile în grabã ºi am intrat valvârtej în casã.
- Rusty!
Nimic. Nici un lãtrat.
- Rusty? Rusty!
Din nou nimic. M-am uitat în coºuleþul lui.. nu era acolo. În bucãtãrie.. nu. ªi.. am dat de uºa de la sufragerie care era între-deschisã.
- Ooo.. nu..
Temerile mele s-au adeverit atunci când l-am vãzut pe micuþul Rottweiler cu gura deschisã, ivindu-i-se dinþiºorii ascuþiþi, exact lângã fotoliul din piele..
- Rusty, nu!
Am alergat spre el ºi l-am luat în braþe. Dar era prea târziu. Deja rosese un colþ din partea stângã a fotoliului.
- Mama, o sã ne omoare, Rusty.. Mai exact pe mine..
Cãþeluºul mã privi nedumerit ºi clipind des.
„ Grozav.. ”