P.S. - Te iubesc II - Printable Version

Capitolul IV - Partea a II-a

[Image: d6d6fd96a532da829bd8fb55b336549e.gif]

Pãrul brunet îi stãtea perfect, de parcã tocmai fusese pieptãnat. O rafalã de vânt îi fãcu douã ºuviþe sã se îndepãrteze de la locul lor. Voiam, îmi doream, sã întind mâna ºi sã le pun înapoi la locul lor..
Dar m-am trezit din visare.
- Matt. Ce faci aici ? l-am întrebat în timp ce-mi ºtergeam lacrimile de pe faþã.
Acesta nu rãspunse imediat, ci doar mã mai privi, apoi îºi luã mâna de pe umãrul meu, ºi stând la acelaºi nivel cu mine, pe iarba fragedã, spuse uºor cu o voce de catifea:
- Treceam pe aici ºi te-am vãzut.
„Foarte sec.” mi-am spus în gând.
Dupã alte clipe în care am încercat pe cât posibil sã pãstrez contactul vizual, Matt întrebã:
- Tess, eºti bine?
Voiam sã-i spun cã da. Dar atunci ar fi început acea filosofie cu „Te cunosc foarte bine.” Dar nu. Am riscat.
- Da. Da, sunt bine.
Matt doar mã privi neîncrezãtor însã nu mai spuse nimic. Aºa ºi bãnuiam cã se va întâmpla. Nu era genul care vorbea foarte mult. ªi deºi eram conºtientã de faptul cã-ºi dãduse seama cã minþeam, mã bucuram cã, într-un fel sau altul, el înþelesese cã nu voiam sã mai punã ºi alte întrebãri.
Se ridicã, îºi puse mâinile în buzunare, apoi privi cerul. Nori negri se apropiau cu paºi repezi.
- Cred cã ar trebui sã plecãm. Se apropie o ploaie zdravãnã.
ªi avea dreptate. Norii aceea nu anunþau decât mari ravagii.
Am privit în jos. Trandafirul roºu cu care venisem stãtea abandonat în iarbã. Aproape cã uitasem de el. L-am luat, ºi aproape cã m-am înþepat într-un spin. Bobiþa micã, fierbinte ºi roºiaticã luã fiinþã pe vârful arãtãtorului meu.
- Auch.., am ºoptit ducând degetul la gurã.
L-am simþit pe Matt cum se încordeazã în spatele meu aproape imperceptibil. Am lãsat trandafirul pe marmura neagrã ºi am ºoptit ca pentru mine:
- Îmi pare rãu..
În timp ce mergeam în liniºte alãturi de Matt spre casã, m-am tot gândit la ce reacþie avusesem în cimitir. Nu îi uram. Nu puteam sã-mi urãsc pãrinþii.. Îi iubeam.. Cred cã pânã la urmã totul se datora durerii, fricii ºi.. dorului.
Picãturi mari, reci de ploaie au început sã cadã din neant. Totul în jur era mai rãcoros, mai limpede.
Ajunsã în faþa blocului, dupã un drum foarte tãcut, i-am mulþumit lui Matt cã mã condusese, iar el, doar cu o miºcare scurtã a capului, se îndepãrtã.
„Mi-aº dori sã nu mai fii aºa distant..” mi-am spus în gând.
Era deja seara iar oboseala mã cuprindea cu totul. Eram prea obositã ca sã mai plâng. Dar ce era ciudat.. era cã nici mãcar nu mai voiam sã plâng..
Am urcat sus ºi aruncându-i mãtuºii un „Sunt obositã, noapte bunã.” Am închis uºa camerei mele.
M-am schimbat foarte repede în pantalonii scurþi ºi bluza albastrã de bumbac. M-am aºezat pe pat ºi am privit cum încet-încet, totul în jur se întunecã..

Eram în holul casei mele, îmbrãcatã în blugii mei obiºnuiþi, o bluzã de trening ºi geaca. Dar nu eram singurã.
- Sã mergem. spuse tata.
Fãrã sã întreb nimic, am încuiat uºa, în timp ce el deja cobora scãrile. Mergeam în urma lui, la o distanþã de vreo doi metri. Era imbrãcat în þinuta militarã, iar bocancii lui, perfect lustruiþi scoteau un sunet grav ºi autoritar la contactul cu pãmântul.
„Un adevãrat militar..” mi-am spus în gând fãrã sã ºtiu de ce.
Dar simþeam cã mã lasã în urmã. Simþeam cã îl pierd. Aºa cã am grãbit pasul, ºi am strigat:
- Tati! Aºteaptã-mã!
Dar nu îmi rãspuse. De fapt, nu avu nicio reacþie. Continuã sã meargã de parcã nici nu mã auzise. Dar am continuat sã merg, din ce în ce mai repede, cu speranþa de a-l ajunge din urmã. Nu ºtiam de ce. Dar asta voiam sã fac. Parcã.. fugea de mine. Parcã.. nu eram acolo.
ªi am ieºit din bloc. Dar tata tot nu se opri. Continua sã meargã, cu un pas alert ºi, cum am mai spus.. autoritar.. sigur pe el.

- Tati.. Tati, stai!
M-am sculat în capul oaselor. Aveam ochii mijiþi, eram speriatã ºi þineam strâns în mânã un capãt al pãturii.
Deci fusese doar un vis..
- Dar pânã ºi în vise te pierd.., am ºoptit neajutoratã.