P.S. - Te iubesc II - Printable Version

Capitolul VI - Partea a II-a
Primul sãrut..

[Image: b750321b9ae61422b2ec4e7745e6cae9.gif]

Vântul îmi fãcu o ºuviþã de pãr sã se ridice de la locul ei. În mod normal aº fi pus-o dupã ureche enervatã, însã acum.. mã simþeam atât de liniºtitã încât aproape am zâmbit când am privit cu coada ochiului firele subþiri de pãr castaniu închis.
Voiam sã fac ceva miºcare. Nu-mi prea stãtea în fire sã fiu afarã ºi sã nu alerg sau sã fac orice altceva decât sã stau.
- Vii, Jenn ?
M-am ridicat ºi mi-am pus mâinile în buzunarele hanoracului aºa cum obiºnuiam sã fac mai mereu. Aveam încredere în Jenna, ºi trecuse ceva timp de când îi pusesem lesa. Ea mergea alãturi de mine. Am început sa alerg. Era atât de plãcut.. parcã viaþa avea altã.. culoare.
Când am ajuns la capãtul poieniþei, înaintea Jennei, care mai mult alerga la pas decât ca la o cursã, m-am aºezat în genunchi ºi am întins braþele, primind-o pe Jenna într-o îmbrãþiºare, în timp ce.. încã zâmbeam.
Dupã ce am mai mângâiat-o am pornit prin desiºul acela de copaci, pânã am auzit sunetul unui pârâu.
- Þi-e sete?
Unii ar spune cã e ciudat sã vorbeºti cu un câine. Dar eu nu credeam asta. În afarã de mãtuºa Jane, Jenna era singura ce fãcea parte din familie.
Am continuat sã mergem, iar când am ajuns într-atât de aproape încât sã vãd marginea pârâului, am zãrit o siluetã întunecatã ce stãtea pe iarbã.
Pãrul brunet îl dãdea de gol.
Am vrut sã mai fac un pas, dar.. Brusc, Matt se întoarse puþin alarmat, dar încã cu o expresie indiferentã pe chip.
- Tess. mã salutã el scurt dând din cap.
- Hei, Matt..
Nu am reuºit sã îi rãspund la salut cu aceeaºi voce de gheaþã, însã.. nici mãcar nu voiam sã încerc.
Am fãcut câþiva paºi ºi m-am îndreptat spre el, totusi rãmânând la doi metri distanþã.
- Frumos aici..
Matt îºi îndreptã capul ºi spuse cu aceeaºi voce de gheaþã.
- Asta nu defineºte cuvântul „frumos”.
Nu înþelegeam. De ce se comporta aºa?
Am mai fãcut câþiva paºi ºi m-am aºezat lângã el, urmatã de Jenna.
- Ce vrei, Tess?
- Ce s-a întâmplat? l-am întrebat ignorând ceea ce spusese.
- Nu înþeleg. La ce te referi?
Vocea lui era la fel de catifelatã ºi totuºi la fel de rece.
- La.. tot. i-am rãspuns punând accentul pe ultimul cuvânt.
Nu m-am uitat la el, pãstrându-mi privirea spre apa jucãuºã, dar eram convinsã el se uita la mine acum.
- Tot nu-nþeleg.
„Aºa. Neagã în continuare. De ce mãcar o datã nu poþi spune adevãrul?” nu puteam sã îi spun asta în faþã.. sau puteam. Dar nu voiam. Am continuat sã tac, totuºi, în speranþa cã va spune ceva.
Secundele pãreau ore iar minutele ani. Pânã când, acea voce superbã, de data aceasta ºi mai rece, vorbi:
- Nu ai putea înþelege. Nu este treaba ta.
Mi-am încleºtat maxilarul.
- Dar vreau sã ºtiu! Vreau sã te ajut! De ce eºti mereu atât de.. distant?
Nu mai rezistasem.. trebuia sã i-o spun..
- E chiar atât de greu de înþeles cã nu vreau ajutorul tãu? Cã nu vreau ajutorul nimãnui?
Bine.. mã aºteptam la asta.
- Dacã asta þi-e dorinþa..
M-am ridicat ºi m-am întors pe cãlcâie spre pãdure, când o mânã rece mã prinse de încheieturã.
- Stai.
M-am întors total luatã prin surprindere ºi l-am privit în ochi. Nu mai erau atât de indiferenþi.
- Nu am vrut sã sune ca o insultã.
- Da. Ai vrut sã fie un conpliment, nu? am întrebat eu sarcasticã.
- Nu. Nu, serios. Doar cã.. e ceva mai presus de.. Nu poþi înþelege.
Deja mã enerva. Ce nu puteam înþelege ?
Dar nu am mai avut cum sã mai spun ceva.
În clipa urmãtoare, mâinile lui Matt se strânserã delicat in jurul meu. Iar buzele lui le întâlnirã pe ale mele.
Era o uitare divinã. El era singurul lucru real. Singurul care conta. Nimic altceva nu mã mai interesa. Când chipul lui era la doar trei centimetri de al meu, vocea aceea vorbi din nou:
- Tess.. e chiar atât de greu de înþeles cã te iubesc.. ?
Ce.. ? El spusese.. el.. nu. „Haide, Tess.. trezirea..”
Dar nu. E real. Iar el e aici. ªi tocmai a spus cã..
- Dar tu ..., am inceput sa spun ..