P.S. - Te iubesc II - Printable Version

Capitolul I - Adio

[Image: 7eaf466db5c0713aee9a8857b42a11c9.gif]

- Nu. Sunt bine, pe bune, chiar trebuie sã fii aºa stresant?
Stãteam pe patul din camera mea cu telefonul la ureche ascultând argumentele.. adevãrate ºi totuþi absurde ale fratelui meu, Johnny.
- Bine. Dar ºtii cã nu mã poþi minþi, Tess.
Bleah. ªtiam eu cã va spune replica asta pe care o urãsc din tot sufletul. De ce toþi cred cã mã înþeleg, cã mã ºtiu atât de bine? Eram eu prea previzibilã sau ce?
- Da. Da, ºtiu.
Mi-am dat ochii peste cap. Îl minþeam.. dar asta numai pentru cã nu aveam chef de o ceartã cu cel mai bun frate din lume.
- Uite.. am ceva treabã.. poate ar trebui sã vorbim mai târziu, bine?
Urmã o pauzã lungã ºi apoi un rãspuns sec.
- Bine..
ªi apoi nimic.
Am aruncat telefonul pe birou ºi m-am întins pe spate cu mâinile sub cap.
Tot ce aveam în minte acum era chipul lui Matt. ªi totuºi. Ce se întâmplase cu ochii lui..? Mi-am trecut degetele prin pãrul brunet ºi am oftat.
Am stat aºa întinsã pânã am adormit.. Simþeam cum alunec în uitare.
Un sunet strident ºi parcã enervant acum se auzea de undeva din camerã. Am deschis ochii incruntându-mã. Telefonul.
Ok.. acum ori niciodatã. mi-am spus în gând, apoi am rãspuns.
- Ce vrei, Johnny? am întrebat eu plictisitã.
- Tess.. Sunt mãtuºa Jane. Cred cã.. cã trebuie sã vorbim.
- Mãtuºã Jane?! Ce s-a întâmplat?
Tonul meu nu mai era plictisit. Ci alarmat. Mãtuºa suspinã ºi printre mii de alte suspine îmi spuse:
- Vino pânã la spital.. E vorba de pãrinþii tãi..
Alte valuri de plânsete ºi telefonul fu închis.
Am rãmas cu el la ureche fãrã sã mai aud ceva. Eram ca în transã.
Pãrinþii mei.. la spital.. Dar.. de ce ?
Mii de sentimente de fricã se abãturã asupra mea ca o tornadã.
Mi-am luat teniºii negri fãrã sã mã mai uit în oglindã ºi am fugit afarã. În timp ce alergam spre spital îmi ºtergeam lacrimile.
De ce credeam cã se întâmplase ceva rãu? Ceva cu adevãrat rãu.
Era deja seara, dar mie nu-mi pãsa. Alergam din ce în ce mai repede. Aerul rece mã sufoca. Luminile spitalului erau aprinse..
Am intrat ºi am vãzut-o pe mãtuºa Jane pe un scaun cu capul în mâini suspinând uºor.
Mi-era fricã sã întreb.. Dar trebuia.
- Mãtuºã Jane.. ?
Tresãri la auzul glasului meu ºi-mi aruncã o privire tristã.
- Ce s-a întâmplat?
Veni ºi mã îmbrãþiºã ºi mã consolã. Dar eu nu înþelegeam de ce.
- Mãtuºã Jane. Spune-mi! Ce s-a întâmplat?! De ce plângi?! De ce sunt aici?!
Deja îmi pierdeam cumpãtul. Iar Jane vorbi într-un sfârºit.
- Pãrinþii tãi, Tess. Au avut un accident grav.. au murit acum trei ore..
Mã uitam la ea.. ºi.. nu înþelegeam. Ce spunea.. de ce plângea.. pãrinþii mei.. ? Amândoi.. ei au.. NU.
- Nu. Nu, nu, nu.. NU! Ei nu au.. adicã.. ei nu pot sã.. ei sunt.. ei nu.. Nu!
Mã dãdeam înapoi pas cu pas ºi negam, privind în jos. Lacrimile începuserã sã ºiroiascã pe obrajii mei albi.
- Îmi pare rãu.., suspinã Jane.
- Nu! Nu îþi pare! Pentru cã ei trãiesc! Eu.. eu ar fi trebuit sã ºtiu cã au murit, nu? Dar eu.. eu ºtiu cã ei trãiesc, sunt aici.. sunt aici pe undeva..
- Tess.. liniºteºte-te, ºtiu cã e greu, dar..
- De ce m-ai chemat tocmai acum?!
Acum furia mea era agonizantã.. Voiam sã distrug pe oricine îmi mai stãtea în cale.