Capitolul II – Eºti om. E normal sã plângi.. Dar aºa sã fie ?



ªocul îmi fãcuse ochii mari ºi îmi tãie respiraþia. Mintea îmi era blocatã, refuzând sã accepte realitatea ºi lãsându-mã vulnerabilã ºi neajutoratã în faþa ei. Dar chiar dacã pierdusem orice urmã de gând raþional, simþurile mele înregistraserã totul fãrã milã: pãrinþii mei nu mai erau.

M-am trezit gâfâind ºi suspinând.
Era a doua noapte de în care aveam coºmaruri, de când aflasem de pãrinþii mei. Ochii încã îmi erau roºii ºi mã usturau de la atâta plâns. Mã gândeam cã voi rãmâne ºi fãrã lacrimi la un moment dat..
O alta lacrimã mi se prelinse pe obraz.
Am lãsat-o sã-ºi continue drumul ei liniºtit în întuneric pe obrazul meu moale ºi umed. Îi simþeam cãldura ºi umezeala din ce în ce mai mult cu cât înainta pe pielea mea.
Am ºters-o.
Mi-am ridicat mâna ºi, aproape brutal, din cauza nervozitãþii ºi a agoniei, am înlãturat picãtura cristalinã cu mâneca bluzei albastre de bumbac subþire.
M-am dat jos din pat ºi m-am dus spre fereastrã. Am deschis-o în liniºte.. Înainte.. îmi aprindeam lumina mereu. Acum.. nu îmi mai pãsa de fricã. Frica era un sentiment al oamenilor slabi. Al.. oamenilor. Iar eu nu o mai voiam. O uram acum. Uram tot ce þinea de fricã.
Aerul rece îmi bãtea în faþã rãcorindu-mã. Mã simþeam.. ca o carapace goalã. La exterios este.. dar în interior.. nimic.
M-am uitat din instinct în spate.
Abia apoi mi-am dat seama ce greºealã fãcusem..
Aºteptam ceva.. pe cineva.
Pe tata.
Mereu venea la ore târzii ºi.. stãteam împreunã la fereastrã discutând tot felul de lucruri.
Trebuia sã-mi scot asta din cap.. Asta nu avea sã se mai întâmple. Simþeam nevoia de a o lua la fugã.. sau.. un sentiment mai puternic.. sã mã uit la fotografii cu ei.. cu pãrinþii mei.. cu mama ºi tata.. Dar nu. Un alt sentiment mult mai puternic decat cele douã era cã.. voiam sã îi uit. Nu. Aici greºeam. Nu voiam sã îi uit.. voiam doar.. sã ies din coºmarul acela.
O frunzã din stejarul din faþã se desprinse foºnind paºnic, zburând ca mai apoi sã ajungã pe iarbã. Acest lucru îmi amintea de viaþa scurtã a fulgilor de nea.
Micile insecte îngheþate cad din infinit ºi-ºi parcurg drumul în jos fãrã a avea de ales, doar pentru a primi sãrutul rece al morþii din vidul de jos.. sau.. sãrutul fierbinte al mâinii unui pãmântean.
O maºinã trece în goanã..
Un bãiat aleargã pe stradã grãbit..
Puþin zgomot ce e pe cale sã se sfârºeascã..
Liniºte. Liniºte de mormânt.
Asta e cu adevãrat lumea noastrã? Pentru asta suntem creaþi? Doar ca mai apoi sã sfârºim în diferite moduri groaznice sau liniºtite?
„Mda.. mulþumesc. Mulþumesc pentru cã m-aþi lãsat aici..”
Am ºoptit încercând sã-mi reþin lacrimile.
Fãrã vreun rezultat.
Lacrimile mi-au inundat ochii ºi am renunþat sã mai lupt.
Am început sã plâng..