Mi-am petrecut urmãtoarele zile singurã. Jennifer încercase sã mã sune, dar.. ei bine, sã zicem cã telefonul era aruncat sub perne ºi chiar dacã îl auzeam.. nu aveam chef sã rãspund.
ªi mai mult mã enerva faptul cã pânã ºi pãrinþii îºi dãdeau seama cã ceva nu era în regulã cu mine. Tata era cel care îºi dãduse seama, de fapt.
- Tess.. Ai pãþit ceva? Nu ai mai ieºit de o sãptãmânã, iar Jennifer, Johnny ºi Ray? Erau mereu aici, acum.. nici pe ei nu-i mai vãd cu tine. S-a întâmplat ceva?
L-am privit cu ochii mari, indiferentã. Înãuntrul meu se dãdea o luptã.
- Tati. Nu am nimic.
Rãspunsul meu sec îl fãcu pe tata sã ofteze ºi sã mã priveascã ºi mai atent.
- Tess.. Poate cã nu vrei sã-mi spui.. Dar sã ºtii.. Eu mereu îmi dau seama când ceva nu merge bine.
Zâmbi încurajator ºi mã sãrutã pe frunte.
Înãuntrul meu lupta continua. O luptã între douã voinþe:
„Sã-i spun.. mai bine nu. Dar vreau sã-i spun. Sau mai bine nu.” Am început sã respir greu ºi simþeam o durere groaznicã în piept.
Era o prostie, da. Dar mereu am crezut cã tata mã înþelege cel mai bine ºi cã dacã ar fi cineva pe care sã pot conta, el ar fi acela. Dar sã-i spun cã Johnny m-a sãrutat fãrã ca eu sã vreau.. Ar fi cam ciudat.. ºi mi-ar fi milã de Johnny. Tata l-ar privi cu alþi ochi.
Ok, deci.. totul rãmânea secret. Pentru tata.
Durerea aceea continua sã creascã ºi la un moment dat mi-am dat seama cã nu era din cauza emoþiilor sau ceva de genul.
Respiram din ce în ce mai greu. Simþeam cã nu mai am aer.
- Tess.. Tess! Eºti bine? vocea tatei se auzea din ce în ce mai puþin, ca ºi cum s-ar fi stins încet-încet.
Simþeam cum picioarele mele nu mai fãceau faþã greutãþii corpului ºi cum mã lãsam în jos. Dar niºte braþe puternice m-au prins înainte sã ating gresia rece.
Am alunecat repede în visare.. Vedeam lumini puternice ºi auzeam voci stinse, în depãrtare ºi mã strãduiam sã deschid ochii. Dar.. nu reuºeam.
ªtiam.. eram conºtientã de faptul cã cineva mã ducea în braþe în fugã, însã nu aveam puterea sã deschid ochii ca sã vãd cine e.



*


Am deschis încet ochii. O luminã albã, puternicã mã orbi, ºi mã fãcu sã-i închid la loc. Mintea mi se limpezea ºi am mai încercat o datã.. De data aceasta m-am obiºnuit cu lumina ºi m-am uitat în jur.
- Terressa! Tess..! Eºti bine..?
Vocea tatei era ca un tunet acum. Era îngrijorat, ºi probabil cã inconºtienþa mea amplifica sunetul vocii lui.
- Uh..
Nu reuºeam sã spun ceva cum trebuie.
- Ce..
- Tess.., tata mã luã de mânã ºi mã sãrutã pe frunte din nou.
- Unde.. sunt..
Întrebarea mea nu era întrebare, de fapt. Dar nu aveam putere sã mai pun accentul întrebãrii.
Tata nu avu timp sã rãspundã. Uºa camerei se deschise ºi se închise cu zgomot.
- Au venit rezultatele, domnule.. ªi mã tem cã nu sunt prea bune.. Are anemie ºi astm.
- Astm..?
De data aceasta vocea mea suna ca o întrebare. Eu? Auzisem bine? Aveam.. astm?..
- Da, domniºoarã.. Mã tem cã va trebui sã urmezi un tratament strict. Dar ai noroc fiind cã stadiul nu este atât de avansat.
Eram conºtientã de zâmbetul încurajator a doamnei. Mai exact a asistentei, pentru cã era clar cã eram într-un spital..
- Totul e bine, Tess.. Suntem cu tine..
Abia atunci am realizat cã în camerã nu era numai tata, ci ºi mama, Johnny, Ray ºi Jennifer..
Am închis ochii epuizatã..