+- Darkmark RPG Forum (https://www.darkmark.ro)
+-- Forum: Hogwarts (https://www.darkmark.ro/f-hogwarts)
+--- Forum: Marea Sala (https://www.darkmark.ro/f-marea-sala)
+--- Thread: E timpul sa zambesti! (/t-e-timpul-sa-zambesti)
E timpul sa zambesti! - Maëlys Richard - 12 Aug 2011
Strigate de bucurie, imbratisari, copii care incercau sa isi faca loc prin marea de elevi pentru a ajunge la masa lor, Prefectii agitati care incercau sa ii indrume pe cei din anul I spre locurile lor... Toate acestea o intampinara pe Maelys, tanara Ochi de Soim care pasea pentru prima data in Marea Sala, nerabdatoare sa asculte discursul directorului, dar nu si amalgamul de voci, care o arunca intr-o lume transfigurata in care nu se putea regasi. Isi dadu cu un gest lent bretonul care ii umbrea privirea, isi aranja roba si pasi cu ochii in pamant sperand ca va trece neobservata. Repera dintr-o privire masa Ochilor de Soim si se indrepta intr-a acolo, incercand sa evite rebufnirile de fericire ale unor grupuri de elevi care abia atunci se reintalneau. Un baiat mult mai mic si ciufulit, trecu pe langa ea impingand-o usor pentru a-si face loc, apoi un altul si tot asa, parca ar fi fost cel mai lung drum parcurs vreodata. Si-ar fi dorit sa existe cineva care sa o astepte si pe ea cu nerabdare si sa o imbratiseze cu inexorabila bucurie, sa-si impartaseasca aventurile din vacanta si sperantele pentru noul an, dar nimeni nu parea sa ii sesizeze prezenta. Era doar o umbra asa cum fusese mereu, o imagine fada, lipsita de energia debordanta pe care ceilalti copii o emanau.
Inca cinci metri si ar fi fost in siguranta, pe un loc liber pe care il ochise din departare, aproape de marginea mesei, putand sa se refugieze de zarva generala atat de specifica inceputurilor de an. Chiar in clipa in care dorea sa isi salute colegii Ochi de Soim, Maelys simti o impunsatura in umar si, imediat, cineva se lovi cu putere de ea, incat fu la un pas de a le oferi colegilor privilegiul de a o vedea ridicandu-se stanjenita de pe jos. La echilibrul ei, sau mai bine zis, la absenta acestuia... nici nu ar fi fost prea greu. Dar in acea zi norocul era de partea ei si, ravasita, fata se intoarse pentru a afla cine era responsabil.
RE: E timpul sa zambesti! - Jennifer L. Campbell - 12 Aug 2011
OOC: Sper ca nu te superi ca am continuat eu >
<BIC:
Un nou an a inceput.Jennifer itra usor in Marea Sala, entuaziasmata la gandul ca acum era anul cinci.atat de repede trece timpul, ca nici macar nu iti dai seama.Parca ieri era boboaca rusinoasa din anul intai.
Pasi usor, fericita vazandu`si toti prietenii.Vroia sa mearga pe rand la toti, sa`i imbratiseze, sa le spuna cat de mult le`a dus dorul.Se uita dupa sora sa dar nu o vedea.Aceasta coborase mai devreme in Marea Sala, iar Jennifer ramase in Camera inca imbracandu`se.
Tanara Cercetasa vedea pe chipul tuturor zambetul de " ce bine e acasa".Asta era Hogwarts, o a doua casa, pentru multi dintre elevi.Se indrepta in pas grabit inspre masa Cercetasilor.Se gandea ce nebunii va mai aface alaturi de ei anul acesta, chiar si alaturi si de celelalte case, avand prieteni peste tot.
Dintr`o data intrase intr`o fata mai mica decat ea, lovind`o din greseala cu putere in umar.Tanara se intoarse spre aceasta, avand pe chip o privire uimita.
-Scuze, ii spuse Jennifer zambind.Nu intrase cu intentie in ea, doar ca fusese cufundata in ganduri.
RE: E timpul sa zambesti! - Alexandra Victoria Cooper - 12 Aug 2011
Ooc: Nu se supara nimeni daca ma bag si eu?
PS: Personajul Julie, astropufa, e inventat de mine. Sper ca e permis.
Zgomotul infernal se facea auzit peste tot. Cine putea impiedica niste prieteni fericiti care se revad dupa atata timp, in care reusisera sa uite de toti? Cand esti plecat, uiti de casa. Abia cand te intorci realizezi cat de tare ti-au lipsit toate.
Statea si se holba ca proasta la farfuria ei care continea...nici ea nu stia prea bine ce. Statea pur si simplu si o privea. Nu se gandea la nimeni, la nimic. Nu ca ar fi avut la ce sa se gandeasca. Intr-un final, Julie, o colega astropufa de-a ei se satura sa o vada uitandu-se asa si ii dadu un cot serios in coaste, care aproape ca scoase o rezonanta ciudata.
Kathleen scoase un tipat serios si apoi se uita chioras la colega sa. Aceasta se pare ca se multumea sa ridice amuzata din umeri. Era ceva amuzant in asta? Nu prea vedea.
Nu stia de ce, dar abia astepta sa se termine si discursul plicticos si lung al directorului (in care sa existe mici inflorituri ale ingrijitorului gen: "fara petarde" "fara chestii de-ale Incuiatilor" "fara vopseli" si restul lucrurilor insignifiante). Nu erau cine stie cate persoane cu care sa isi doreasca sa se revada, tinand cont ca nu avea cine stie ce prieteni. Mai mult amici, cu care se stia din priviri, pe la ore, ori cunoscuti prin unele escapade nocturne (desi ea "se opunea" escapadelor. Doar de fatada. Cand era singura, prefera sa mai faca o vizita tablourilor vorbarete.)
In zumzaitul ametitor isi facu loc o voce amplificata. Kathleen avea impresia ca trebuia sa existe si un "Unu..doi..trei..unu..merge?" ca la microfoanele lor Incuiate, dar isi aminti ca erau in lumea vrajitorilor deci astfel de gafe erau inexistente.
Astfel, ca "ora de culcare" incepea. Zgomotele incetasera. Vocea directorului rasuna prin sala. Plictiseala mortala. Oare ce Dumnezeu facuse cu perna?
RE: E timpul sa zambesti! - Maëlys Richard - 13 Aug 2011
OOC: Voi continua de la postul scris de Jennifer si voi integra personajul Victoria in poveste pentru continuitate... Sper sa fie in regula.
BIC:
Descoperind persoana care o lovise din greseala si scuzele acesteia, Maelys fu tentata sa apeleze la aceslasi gest obisnuit, o inclinare din cap in semn ca totul era in regula, doar ca avu o idee mai buna. Cum ar fi putut sa isi faca noi prieteni daca renunta la socializare? Asa ca, inainte ca Cercetasa, caci ghicise Casa din care facea parte dupa culorile cravatei, sa se indeparteze, Maelys ii accepta scuzele si se grabi sa se prezinte.
"Eu sunt Maelys... Sunt noua pe-aici." Fusese tot ceea ce putuse sa articuleze, caci imediat un glas grav se auzi din partea din fata a Marii Sali. Era timpul ca discursul sa inceapa asa ca Maelys isi cauta un loc, caci cel ochit cu putin timp in urma fusese deja ocupat, si astepta cuminte inceperea cuvantarii. Probabil celor mai multi li se parea o pierdere de timp sa asculte sfaturile ridicole si multitudinea de atentionari, urmate bineinteles de urarile care intotdeauna aveau ca scop imbunatatirea performantelor scoalare ale elevilor. Era ceva in acel discurs care ii impunea adoptarea unei atitudini solemne dincolo de emitatorul mesajului si de substanta enunturilor. Sentimentul ca facea parte dintr-o comunitate a Magiei, ca era o mica piesa din acel imens mozaic, ii conferea o aura de seriozitate. Simtea ca este datoare sa devina o vrajitoare capabila si ca doar prin studiu putea face acest lucru. Poate de aceea Jobenul nu se inselase cand o sortase la Ochi de Soim, in ciuda dorintei sale de a fi Cercetasa. . .
In momentele de liniste dintre 2 fraze consecutive, intre care directorul parea ca le acorda un moment de meditatie elevilor, fata isi arunca privirile in jurul sau. Nu pareau sa fie prea multi interesati de discurs. Colegul de vis-a-vis ii arata unui alt baiat, ai carui ochii sclipeau de incantare, niste jucarii de-ale Incuitatilor, printre care Maelys recunoscu niste pedarde si cateva brichete. Si doar ce spuse directorul ca utilizarea lor este interzisa. Mai la stanga, 2 fete rasfoiau un jurnal de moda tot din lumea Incuitatilor, fermecate de cateva accesorii si posete. "Poate n-ar mai fi asa de incantate daca ar realiza ca erau reviste din sezonul trecut." isi spuse Maelys chicotind. Nu fusese niciodata o victima a modei, dar printre vecinele sale Incuiate descoperise multe astfel se specimene care incercau sa o convinga ca ar trebui sa poarte tocuri inalte in orice imprejurare. Cum sa nu... tocuri ii trebuiau ei... Se si vedea rostind o vraja de pietrificare de la inaltimea unor tocuri de 15 cm.
Ar fi inutila amintirea celorlalte indeletniciri ale elevilor din Marea Sala, printre care visatul cu ochii deschisi ocupa probabil primul loc. In esenta, discursul de inceput de an scolar era gasit neainteresant si mai toti asteptau cu nerabdarea umplerea farfuriilor. Nu si Maelys, care rontaise in tren din mancarea pregatita acasa, iar acum era nevoita sa se multumeasca cu un pahar de suc de dovleac. Se ridica de la masa cu gandul de a se indrepta spre dormitoare si a-si aranja lucrurile. Stanjenita de faptul ca nimeni nu mai facea acest lucru, se gandi pentru o clipa sa se intoarca, dar renunta cand vazu de la masa vecina o Astropufa ridicandu-se. Deci nu era singura. Se indrepta cu pasi grabiti spre iesire, ocolind masa Cercetasilor, cand o vazu pe fata intalnita inainte de masa ridicandu-se si ea, asa ca incerca sa o prinda din urma.
" Hey, ce faci? Nici tie nu ti-e foame?" Fu surprinsa insa sa auda 2 voci, caci langa ea se afla acum si Astropufa vazuta cu o clipa inainte.
RE: E timpul sa zambesti! - Jennifer L. Campbell - 13 Aug 2011
-Eu sunt Jennifer, spuse tanara Cercetasa zambindu`i fetei.Incantata de cunostiinta, continuase aceasta dupa care pleca luandu`si la revedere.
Directorul isi incepuse obisnuitul discurs, care era la fel de plictisitor in fiecare an.Jennifer il stia aproape pe derost de cate ori il auzise, dar nici acum nu o interesa de reguli.Mereu fusese fata aceea care atrage aventura in jurul ei, care ii place sa iasa noapte din camera sa din Turnul Cercetasilor, sau sa hoinareasca prin Padurea Interzisa, si multe alte lucruri care in regulament erau interzise.
Se indrepta cu pasi repezi inspre masa Cercetasilor.Simtea emotia carindu`se inauntrul sau.Isi vedea colegii care nu erau deloc atenti la discursul directorului, poate doar o persoana sau doua.
"Ca de fiecare data" isi spuse Jennifer in gand.
Se aseza usor la masa, pe locul sau obisnuit.Isi saluta colegii si prietenii, dupa care mai arunca o privire prin Marea Sala.Vedea elevi entuziasmati la randul sau de inceperea noului an, de inceperea unei noi aventuri.
Directorul terminase discursul, festinul incepand.Pe masa aparura obisnuitele bunatati, dar lui Jennifer nu ii era foame.
Se uita la masa Astropufilor dar sora sa nu era.Trebuia sa fii ajuns pana acum.Se ridica usor de la masa vrand sa se duca sa o caute.Chiar in acel moment cineva din spatele sau o intrebase daca nici ei nu ii este foame.Se intoarse usor vazand ca este fata de mai devreme, care se parea ca este la Ochi-de-Soim.Ii parea bine pentru tanara fata.
-"Hey! Nu, nici mie nu imi este foame" murmura Jennifer afisandu`si pe fata zambetul.
RE: E timpul sa zambesti! - Alexandra Victoria Cooper - 13 Aug 2011
Da, era un adevarat record, in faptul ca nu adormise. De ce directorii trebuiau sa fie mereu plicticosi? N-aveau niciodata suficienta originalitate cat sa faca ceva amuzant. Asa era si la scolile Incuiate, asa e si la scolile Magice. Oare e o chestie care se transmite de la director la director? Brr, daca era asa, ei bine, nu dorea sa devina directoare.
Intr-un final, plictisita de a mai sta acolo si de a asculta balivernele colegelor sale, Kath decise ca nu ii era foame. Rontaise o gramada de dulciuri in tren si oricum, avea tot timpul la dispozitie bucataria (chiar daca Spiridusii refuzau sa inteleaga ca ea nu e vreo stapana suprema pentru a trebui sa fie servita). Isi lua la revedere de la Julie si ceilalti si se ridica de la masa Astropufilor.
Ocoli o buna bucata de masa pana sa ajung la usa, unde zari o fata de la Ochi-de-Soim. Parea de treaba. Si era si roscata, cea ce ii conferea un plus.
Apoi o descoperi si pe Jennifer. Nu o stia cine stie cat, ci doar asa, din priviri si singurele lucruri pe care le stia despre ea erau prenumele si faptul ca e cercetasa. Dar parea de treaba.
Deodata, se simti impinsa in fata. Efectul socului si probabil lipsa sa de antrenament in cea ce priveste echilibrul (fiindca da, avea serioase probleme cu privire la asa ceva) o facu sa se impiedice si sa cada peste roscata de la Ochi-de-Soim si peste Jennifer, in acelasi timp.
"Pfff...da' norocoasa mai sunt azi!" gandi ea in timp ce se uita sa vada cine e vinovatul.
Un pustan de la anul I, Astropufi, care se pare ca facea...nici ea nu stia. Poate ca si el avea probleme in a nu se impiedica de fiecare crapatura din scoala si nu o facuse cu intentie.
Se ridica si apoi un val de scuze le coplesi pe cele doua fete:
- Imi cer nenumarate scuze, spuse ea ajutandu-le sa se ridice. Imi cer scuze, sunt atat de impiedicata! Scuze!