Quote:Îşi ridică încet, privirea verzuie înspre sticla uşor prăfuită şi privi printre gene imaginea reflectată. O fată palidă, cu părul auriu şi ochii ageri îi zâmbi cu o blândeţe prefăcută, care aproape o făcu să izbucnească în râs. Ah, îi era atât de greu să se uite în oglindă şi să nu râdă. Masca aceea veselă pe care o purta zi de zi o amuza copios, dar nu la fel de mult ca faptul că oamenii erau într-adevăr capabili să o creadă. Deşi îşi ura tatăl de moarte, trebuia să recunoască că avusese dreptate când spusese că oamenii sunt ca oile, atât de creduli!
Privirea îi căzu pe frumosul colier cu piatră semi-preţioasă ce i se odihnea pe piept. Îl strânse tare între degetele-i subţiri şi lungi, de parcă îi era frică că avea să-l piardă. Îl duse încet către buze şi îl sărută dulce, şoptind ceva imperceptibil. Apoi se uită cu coada ochiului la femeia de statură medie, cu părul cărunt , ce îi pieptăna buclele aurii. Aceasta se opri , se dădu un pas înapoi, cu privirea plecată.
"Dacă îmi permiteţi..." Începu cu o voce răguşită, dar blândă.
Karlie o privi cu înţelegere, de data aceasta fără prefăcătorie, şi aprobă din cap, îngăduindu-i să vorbească.
"Nu puteţi continua aşa, Domnişoară Deyanira." Vorbi, în timp ce îi aşeză cu grijă pe umeri pelerina roşiatică. "Nu, nu puteţi. Veţi rămâne singură."
Tonul îi era grijuliu, ca al unei mame, ce lui Karlie îi lipsea atât de mult, şi simţea că are cumva dreptate. Însă nu putea să se oprească acum.
"Eu mereu am fost singură, doică." Răspunde în timp ce ia în mână un buchet de tranfiri sângerii.
Femeia nu mai adaugă nimic, iar Karlie îşi aşează gluga pe cap, părăsind conacul.