Faza care v-a placut cel mai mult intr-o opera literara.

[Alice Morris]

miam mai amintit un citat din ochiul golemului in aceasta carte, era o forta magica care bantuia londra, si niste spirite de rang inferior faceau presupuneri si unul a spus
"poate darma cladiri doar printr'o suflare"
la care Bartimaeus, un djin, spirit superior celui de mai devreme facea comentarii pentru el si spunea
"Cunosteam si eu magicieni cu astfel de puteri, manifestate mai ales la primele ore ale diminetii"

[Jack Diggory]

Mie mia placut in Harry Potter 5:
-O,Ron ce mandra sunt ca esti Perfect,ca toti din familie...
-Da noi ce suntem?Vecini?zise Fred sau George nu stiu

[Crysella Blythe]

În aceastã lume, vampirul e doar un zeu întunecat, un copil al întunericului. El nu poate fi altceva. Iar dacã uneori el exercitã o anumitã fascinaþie asupra minþii oamenilor, este numai din pricina faptului cã imaginaþia omeneascã e un loc tainic, plin de amintiri primitive ºi dorinþe nemãrturisite.

De tanti Orez in "Vampirul Lestat". A luat-o razna cu catolicismul ei cu tot, dar ii apreciez seria "Cronicile Vampirilor".

Fabulos este sfarsitul cartii "Un veac de singuratate", de G. G. Marquez si este unul dintre principalele motive pentru care n-am considerat, la sfarsitul lecturii, volumul acesta o tortura indurata inutil.

Dar, înainte de a ajunge la versul final, înþelesese cã nu va mai ieºi niciodatã din odaia aceea, cãci stãtea scris cã acea cetate a oglinzilor (sau a mirajelor) va fi ºtearsã de vânt ºi alungatã din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Arcadio Buendia va fi terminat descifrarea pergamentelor, ºi cã tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna ºi avea sã rãmânã pe vecie de nerepetat, cãci seminþiilor osândite la un veac de singurãtate nu le era datã o a doua ºansã pe pãmânt.

De departe, citatul meu favorit dintr-o carte:

Cartea îmi vorbea, aºa cum vorbesc visele, însã mult mai clar ºi mai distinct. Era ca o întrebare care îmi mergea drept la inimã.
Cuvintele se revãrsau dintr-o gurã invizibilã, prindeau viaþã, îndreptându-se spre mine. Se rãsucirã pe toate feþele, schimbându-ºi formele asemenea unor sclave în robele lor multicolore, prãbuºindu-se apoi la pãmânt ºi transformându-se într-un halou fosforescent, dispãrând ºi lãsând locul altora. Momentan, fiecare dintre ele spera cã o voi alege, cã nu mã va mai interesa sã le privesc pe cele care urmau.
Unele dintre ele defilau ca niºte pãuni în veºtminte sclipitoare, cu pasul lor lent ºi mãsurat.
Altele erau asemenea unor regine, însã vârstnice ºi obosite, având pleoapele vopsite, nãclãite cu un strat urât de ruj, iar buzele lor desenau un zâmbet lasciv.
Priveam dincolo de ele, spre cele care încã se apropiau, iar privirea îmi alunecã peste ºirurile lungi de siluete cenuºii cu feþe atât de obiºnuite, atât de lipsite de expresie, încât pãrea imposibil ca ele sã poatã lãsa o impresie în memoria cuiva.

(Gustav Meyrink - Golem)

Un motiv pentru care am zis ca o sa-i ridic profesoarei de romana o statuie: ne-a pus sa citim Max Blecher pentru un test. Imediat ce am terminat de citit "Intamplari din realitatea imediata" m-am apucat din nou... si din nou... ultima data am recitit acum doua saptamani. Citatul meu preferat al dansului:

Visai cã mã gãseam pe strãzile unui oraº plin de praf, cu mult soare ºi cu casele albe; poate un oraº oriental. Mergeam alãturi de o femeie în negru, cu voaluri mari de doliu. Ciudat însã, femeia n-avea cap. Voalurile erau foarte bine aranjate unde trebuia sã fie capul, dar în locul lui nu era decât o gaurã beantã, o sferã goalã pânã la ceafã.
Eram amândoi foarte grãbiþi ºi unul lângã altul urmãream o cãruþã cu cruci sanitare, în care se afla cadavrul soþului doamnei în negru.
Înþelesei cã eram în timpul rãzboiului, într-adevãr, în curând ajunserãm la o garã ºi coborârãm scãrile pânã într-un subsol iluminat slab de electricitate. Tocmai sosise un convoi de rãniþi ºi infirmierele forfoteau agitate pe peron, cu paneraºe de cireºi ºi covrigi pe care le împãrþeau invalizilor din tren.
Deodatã scoborî dintr-un compartiment de clasa I un domn gras, bine îmbrãcat, cu semnul unei decoraþii la butonierã.
Purta monoclu ºi ghetre albe. Chelia era ascunsã sub câteva fire de pãr argintiu, în braþe þinea un cãþel alb pechinez, cu ochii ca douã bile de agatã plutind în untdelemn.
Câteva clipe el umblã încolo ºi încoace pe peron cãutând ceva. În fine gãsi; era vânzãtoarea de flori. Alese din coº câteva bucheþele de garoafe roºii ºi le plãti, scoþând banii dintr-un elegant portmoneu suplu cu monogramã de argint.
Apoi, se urcã din nou în vagon ºi prin geam vãzui cum instalase cãþeluºul pe mãsuþa de lângã fereastrã ºi îi dãdea, rând pe rând, sã mãnânce garoafele roºii, pe care animalul le înghiþea cu vãditã poftã...

In sfarsit, "Orbitor" este cartea mea cult (sau seria de carti, in fine). Imi place absolut fiecare propozitie si nu imi pot da citatele sau descrie fazele care m-au fermecat cel mai mult fara sa fac o lista interminabila.