Into dust.

[Desiree Rose Goth]

Îşi aminti seara în care umblase cu Elizabeth prin împrejurimile Hogwarts-ului şi găsise un şarpe. Îl auzise, chiar vorbise cu el şi aflase ce dorea. Sânge şi moarte. Tresări scurt când îşi aduse aminte de conturul trupului reptilei, modul lasciv în care îşi croia drum printre ierburi.
Nu se împăcase cu ideea. Vrăjitorii care au crescut-o au spus că părinţii ei fuseseră oameni cumsecade ce muriseră într-un accident de maşină. Oameni cumsecade ce nu au avut niciodată legături cu Magia Neagră.
Reuşise să se obişnuiască cu ideea că poate nu fusese tocmai aşa. În fond, reuşise să se obişnuiască şi cu minciunile pe care i le serveau oamenii din dorinţa de a o proteja.
Acum trebuia să se protejeze de ea însăşi.

[Ainsley S. Everdeen]

O privi direct pe Desiree , într-o încercare disperată de a-şi opri amintirile. Îşi muşcă buza şi căută o soluţie pentru a scăpa de imaginile acelea.
Prima fu, bineînţeles, negarea; prima rezolvare pe care o găsea în majoritatea cazurilor. La fel se întâmplase şi la moartea surorii ei, negase că ar fi fost martoră la acest lucru şi apoi susţinuse că nu avusese niciodată o soră.
- Nu te cred , murmură ea încet, aţintindu-şi privirea în ochii fetei din faţa ei. E absolut imposibil.. minţi.
Continuă să o privească cu hotărâre , fără să-şi retragă cuvintele.

[Desiree Rose Goth]

Simţi o fiebinţeală vagă cuprinzându-i obrajii. Minţea mereu, însă nu şi de data aceasta. Privirea lui Ainsley era fixată cu hotărâre asupra ei- şi nu putea percepe nicio urmă de sarcasm sau ironie.
Oftă. Ar fi trebuit să se aştepte la asta.
Văzu biroul bibliotecarei – sau, mai degrabă, o bucată de lemn sprijinită de doi îngeri cu chipuri expresive. În jurul lor se încolăceau ameninţători doi şerpi – exact catalizatorul de care avea nevoie ea.
Hotărî să procedeze la fel ca în seara în care o întâlnise pe Elizabeth. Şi-i imagină vii, mişcându-se ameninţător , unduindu-şi trupul în jurul acelor sculpturi din lemn. Şopti către Ainsley: „ Cred că asta e dovada de care ai nevoie”, dar în schimb îi ieşi de pe buze un şuierat surd.

[Ainsley S. Everdeen]

Avea ochii închişi când a auzit acel şuierat jos. Când îşi îndreptă privirea spre Desiree , realiză că avea buzele depărtate una de cealaltă în încercarea de a vorbi limba şerpilor. Clătină din cap, neîncrezătoare, şi se uită în direcţia în care erau aţintiţi ochii fetei. Toate îndoielile i se risipiră în clipa în care văzu şerpii încolăciţi de trupurile îngerilor.
Îi amintea de Aria din ce în ce mai mult, dar nu putea să se decidă dacă asta o deranja sau o fascina. Dar, cu siguranţă, voia ca şuieratul acela să înceteze înainte ca să le vadă cineva.
- Bine, te cred, şopti Ainsley încet.
Aceeaşi replică îi dăduse şi surorii ei când aflase că era Reptomit.

[Desiree Rose Goth]

Desiree remarcă licărul plin de repulsie din ochii Cercetaşei şi nu putu să nu se simtă puţin.. jenată. Singura care ştiuse că ea vorbea limba şerpilor era Elizabeth; însă fata aceea fusese excepţia, având în vedere că şi ea era Reptomit.
Privind-o pe Ainsley, nu putea să nu se simtă un monstru. Ceva care nu trebuia să existe, dar continua să se ascundă printre oamenii normali. Nu ar fi trebuit să poarte această conversaţie cu Ainsley ; numai când îi vedea expresia aşternută pe faţă îşi zicea că ar fi trebuit să plece , şi asta cât mai repede.
- Trebuie să plec, bolborosi ea, dar, înainte să se ridice de pe scaun, Ainsley o prinse de încheietura mâinii.

[Ainsley S. Everdeen]

Ce ar fi trebuit să-i spună, astfel încât să nu calce pe propia ei mândrie? Oftă, apoi îşi lăsă privirea în jos. Aria avusese aceeaşi expresie pe chip când îi spusese ei că era un Reptomit ; se temea de ceea ce ar fi putut să facă cu acel secret.
Încetează , îşi spuse ea, gândindu-se în continuare la asemănări.
- E mai uşor să pleci decât să înfrunţi necunoscutul.. dar asta înseamnă laşitate, nu?
Imediat îi veni în minte deviza Cercetaşilor, loialitatea şi curajul cu care fiecare student nou promite să-şi slujească Casa. Laşitatea nu făcea parte din calităţi.

[Desiree Rose Goth]

Desiree nu îi răspunse ; nu era în stare să mai rostească vreun cuvânt care, în opinia ei, să nu sune stupid. Voia să plece, dar nu ştia ce să-i spună. Voia să n-o rănească, dar în acelaşi timp dorea s-o vadă îngenunchind în faţa ei.
Tresări. Chiar că sunt ceva ce n-ar trebui să existe.
Făcu un compromis şi se aşeză înapoi pe scaun. Ainsley îi dădu drumul, însă continua să o privească cu atenţie, aşteptând ca ea să vorbească prima. Îşi apăsă palmele una de cealaltă, impunându-şi să nu ţipe ca să spargă tăcerea.
Simţi cum inima ei bătea cu putere, iar adrenalina i se scufunda în vene. Oare ar fi vrut Ainsley să se afle în locul ei? Nu, se îndoia de asta. Sau mai degrabă nu dorea să creadă asta.

[Ainsley S. Everdeen]

Încercă să-şi înfrâneze impulsul de a-şi da ochii peste cap când văzu că tăcerea perisistă timp de secunde lungi. Apoi îi pică fisa – dintre sora ei şi tânara ce şedea în apropiere trebuia să existe o legătură, una cât de mică. Erau şocant de multe asemănări ca să fie o simplă coincidenţă.
- Ai cunoscut vreodată vreo.. tipă pe nume Aria? întrebă Ainsley, încercând să menţină un ton relaxat.
Nu reuşea prea bine. Simţea deja cum vorbea printre dinţi, mai mult mârâind. Îşi strânse degetele în pumni atât de tare încât albul pielii îi ieşi în evidenţă.
Inspiră adânc şi îşi promise să nu-şi iasă din fire mai repede decât avea nevoie.

[Desiree Rose Goth]

Scotoci prin amintirile sale, trecând chiar peste paginile albe din memoria sa; dacă Ainsley îi dăduse numele acesta, probabil că exista vreo importanţă în asta.
În cele din urmă clătină din cap.
- De unde naiba ai vrea să ştiu aşa ceva? murmură ea, neîncrezătoare. Nu are nicio legătură cu ce discutam noi două.
Ar fi vrut să adauge că „o discuţie” nu era tocmai termenul potrivit pentru ceea ce făceau ele în momentul acela. Mai degrabă definiţia corectă se numea „ un simplu joc de contradicţii.”
Iar ei nu îi plăceau jocurile în care nu impunea regulile ei.
- De ce Aria? întrebă Desiree, dând glas gândurilor ei.

[Ainsley S. Everdeen]

Ainsley oftă la auzul răspunsului colegei ei. Nu credea în coincidenţe, dar avea una chiar în faţa sa. De acum nu mai putea să nege.
- Aria este..
Nu reuşea să termine o simplă propoziţie. Ce însemnase Aria pentru ea? Sau, mai bine, ce era Aria pentru ea în momentul acela? O amintire trecătoare, o imagine încrustată cu forţa în mintea ei, o simplă persoană ce nu mai exista în clipa de faţă?
- Aria era sora mea, termină ea, punând accent pe timpul trecut.
O privi pe Desiree, iar apoi încercă să-şi imagineze că sora ei a fost mereu de acord cu destăinuitul secretelor unor străini.
- Şi ea era Reptomit, exact ca şi tine.