Scrisori in miez de noapte.

[Scarlett Soul]

24.08.11,
Ce iti pasa tie
de unde trimit
scrisoarea ?

Draga Cineva-caruia-nu-i-pasa ,

Niciodată nu am ştiut cum să încep ceva şi tind să cred că lucrurile cu adevărat frumoase nu au un început clar şi nu au nici sfârşit...
Ce sa spun ? Sunt egoista ... si aroganta si nu stiu daca o sa pot vreodata admite ca, ca sunt unele lucruri la care tin cu adevarat. Din cauza zidului pe care mi l-am creat in jurul meu, toti cred ca sunt atat de puternica incat nimic nu ma poate atinge, insa nimeni dintre voi, nimeni dintre ei, nu stie cate plimbari fac eu pe muchia zidului. Nimeni nu stie cate replici primesc cand sunt acolo sus, acolo sus unde nu am nici o aparare. Cineva mi-a spus ca odata ce voi ajunge mai sus si tot mai sus si tot mai sus, cu atat posibilitatea caderii va fi mai mare ... si distanta la fel. Nu urca, daca nu esti pregatit sa cazi !

Cu multa dragoste,
Nimeni.

Scarlett se ridica. Privi prin geamul murdar al hambarului, dar nu zari nimic. Sincer, se astepta la asta, adica cine putea sa mai fie aici, in Hambarul Bufnitelor, la ora asta ?
Incerca sa nu deranjeze linistea sacra a noptii, dar avea nevoie de o bufnita.
"Heathrow" sopti ea, chemand o bufnita batrana, pe care nu o folosea nimeni. Poate ca mesajul nu avea sa ajunga, dar macar nimeni nu avea sa observe lipsa pasarii.

OOC : Bell, ti-am pastrat un loc. :>

[Bell Evans]

• Paloarea rece a lunii o izbi inca de cand iesi din castel; racoarea ce se intindea pe deasupra domeniilor parea rupta din valul glacial al iernii, desi era abia inceputul toamnei. O toamna lunga si chinuitoare, care incerca sa mai pastreze ceva din armonia blanda a verii si sa impiedice mantia iernii sa inveleasca intreaga suflare.
  Nu era nimeni. Doar ea si sutele de faclii inghetate aprinse in candelabrul celest. Zambi slab cand lumina fluida a baghetei facu treptele din marmura sa straluceasca si continua sa mearga. Stia ca trebuia sa trimita acel raspuns. La fel de bine cum stia ca nu avea sa ii scrie nimeni inapoi.
  
  Viata i se derula pret de cateva clipe pe dinaintea ochilor, ca un tren pe care chiar ea il privea de pe un peron parasit. Il pierduse - poate pentru a mia oara. Si nu putea face nimic ca sa schimbe asta.
  Era doar o amintire, o vaga banuiala a ceea ce se intamplase. Cel care ii trimisese scrisoarea nu avusese idee de cata suferinta trimitea printr-o mica pasare destinata mortii. O lasase sa se odihneasca pe pervazul din Turn, promitand sa-i aduca niste apa cand se va intoarce. Vechea colivie a propriei bufnite era de negasit.
  
  Isi stranse mai bine pelerina in jurul trupului firav, incercand sa scape de fiorii mici de frig care ii cuprinsera intreaga fiinta; atinse in treacat cu degetele colturile reci ale pergamentului si ofta.
  
  Sper sa nu fie nimeni aici.. isi spuse ea, cand silueta Hambarului se profila pe dinaintea ochilor.
  
  Stia ca probabil aventurierii erau prin Padurea Interzisa la acea ora; iar cei linistiti probabil prin Camera Necesitatii sau in Biblioteca. Insa acolo nu putea fi nimeni. Aproape se ruga sa nu gaseasca vre-o fiinta umana printre sutele de bufnite adormite. Simtea ca nu avea puterea sa vorbeasca, sa se prefaca din nou ca e in regula, ca nimic nu se intamplase. La fel cum facuse de mii de ori poate.
  
  Era o fiinta foarte inchisa. Nu isi lasa sentimentele sa o tradeze, ci le tinea adanc intre faldurile incurcate ale sufletului. Mereu fusese asa; erau putine persoanele care ajunsera sa o cunoasca cu adevarat. Sa ii stie slabiciunile, sa o incurajeze, sa fie acolo cand avea nevoie. Pentru ca din exterior parea o persoana care nu suferea niciodata. Mereu cu zambetul pe buze, mereu gata sa dea o mana de ajutor.
  
  Urca incet treptele reci, in spirala, si ajunse in cele din urma in fata usii. Lua o gura de aer care ii arse plamanii si atinse clanta rece. Cu un scartait aproape familiar, incaperea circulara lua contur sub privirile ei.
  Vazu insa lumina plapanda a unei baghete si ofta; soarta era impotriva ei si de data asta.
  

[Scarlett Soul]

Usa putreda scartai sub privirea mirata a Cercetasei. Cine putea sa vina ? Nu stia, dar nu era intocmai sigura ca vroia sa afle. Ii era prea bine acolo, singura, uitata de lume, ferita de priviri acuzatoare si de zambete false. Ii placea singuratatea, pentru ca era doar ea acolo sa se judece, era doar ea acolo sa auda tipetele mute ce-i strabateau gatlejul, era doar ea acolo sa asculte si sa se asculte. Ea si Nord.
Auzi primul pas facut de necunoscutul care ii viola intimitatea si se piti si mai mult langa perete, sperand ca nu o sa fie observata. Stia ca era un gest copilaros, dar avea nevoie sa se ascunda, sa ramana in bezna.
Spuse mii de rugaciuni in gand, sperand ca Heathrow sa nu-si faca simtita prezenta, dar in momentul cand intrusul rostise primul cuvant, bufnita zbura de pe umerii fetei si inconjura camera, asezandu-se in colivia sa, apoi scoase un tipat straniu.
'M-am ars' isi spuse Scarlett, ridicandu-se in picioare, insa fara a se indrepta spre usa. Ramase acolo, in fata geamului murdar al Hambarului.
Se gandi la o modalitate de a scapa cat mai repede de ... fata, banuia ea, nou-venita. Nu gasi nici o cale, lucru care o impacienta.
'Ohh Doamne, nu putea sa vina doar cu 3 minute mai tarziu ?'
Era Bell. Inmarmuri. Se asteptase la oricine, numai la Bell nu. Crezuse ca era ceva fata dintr-un an mai mic decat ea, defapt fusese convinsa de asta. Primul gand cand isi aduse aminte ca Bell era fosta Sefa de Casa a Cercetasilor, fusese sa o ia la fuga, dar apoi o privi mai bine si nu ii placu ceea ce vazu. Era ca si cum nu apucase sa isi imbrace toate mastile, era goala, vulnerabila si mai presus de toate, ranita. Nu vroia sa ii arate ca vedea toate astea, pana la urma ura cand cineva reusea sa o citeasca, era surprinsa, asta da, dar lucrul acesta nu diminua nimic din ura pe care o simtea cand se trezea cercetata. Banuia ca nici lui Bell nu-i facea mai mare placere.
Schita un zambet ranit. Nu era sigura daca isi mai putea aminti cand a ras ultima data cu pofta. Si totusi era ceva ciudat la Bell, adica niciodata nu o vazuse atat de distrusa, ca si cum toate zidurile cazusera dintr-o data, ca apoi, a doua zi sa fie din nou mult prea inalte. Nu era sigura daca impartaseau aceasi tactica cand era vorba de a se ascunde. Cand nu poti sa fii singur, atunci indreaptate spre multime. Nu exista un loc mai bun unde sa te poti ascunde decat o gramada de oameni care te lasa in pace. Ei sunt zidul tau si nu mai ai nevoie de nici o alta aparare,dar cand esti singur ... cand esti singur trebuie sa-ti creezi propriul zid.
Dadu sa se prezinte in sfarsit, dar cand intinse mana si vru sa rosteasca primele silabe ale numelui sau, Bell chicoti. Stiau amandoua una de cealalta.

[Bell Evans]

• O privi cu o urma de zambet, incercand sa ii zareasca expresia chipului printre faldurile adanci de intuneric; vazu doar doi ochi mari care pareau sa o analizeze cu atentie si ofta. Era destul de sigura ca nu arata cea mai fericita fata, dar incerca sa surada. Stia ca buzele pline se arcuira intr-un zambet, dar putea sa puna pariu ca expresia ochilor tot pierduta ramasese. Era singurul lucru pe care nu putea sa il controleze. Niciodata.
  
  Isi pleca privirile, strangand roba in jurul sau; poate asa reusea sa se ascunda mai bine de Scarlet. Intunericul avea si el rolul sau, dar stia ca nu era suficient. Nu cu doua sfere fluide aprinse chiar la cativa centimetri de chipul ei.
  
  "-Ma bucur sa te vad" sopti fosta cercetasa, cu o voce din care se revarsa o blandete sincera; perspectiva de a intalni pe cineva acolo care sa o faca sa se simta si mai rau se pierduse in aerul rece al Hambarului.
  Prezenta fetei ii facea bine; intalnirea unui vechi prieten era poate unul din cele mai bune lucruri care puteau sa i se intample in acel moment.
  
  Secundele pareau ca se tarasc inerte prin oceanul de tacere; raspunsul ei intarzia, la fel cum fiecare rasuflare glaciala a vantului se pierdea prin ferestrele inexistente ale Hambarului. Bufnitele de pe stinghii pareau adancite intr-un somn adanc, incercand sa scape de frigul de afara. Stateau una langa alta, cu ochii inchisi. Insa era aproape sigura ca le simteau prezenta. Erau niste pasari foarte rationale, cu un puternic simt de observatie.
  
  Atinse in treacat pergamentul din buzunar si clipi brusc; isi aminti de ce venise aici, iar umbra de tristete ii reveni pe chip. Isi ridica insa privirile si incepu sa o caute pe Eowyn. Micuta pasare alba era undeva in partea stanga. Isi deschise lenesa ochii cand isi auzi numele si huhui nemultumita. Zbura insa in urmatoarea clipa pe umarul ei si isi lasa capul oe obrazul alb al tinerei.
  
  "-Si mie mi-a fost dor de tine" sopti Bells, mangaind-o cu blandete pe cap.
  
  Pasarea se aseza pe incheietura dezvelita a mainii, asteptand rabdatoare; tanara scoase scrisoarea din buzunar si o lega cu grija in jurul piciorusului mic. Pielea palida straluci pret de cateva secunde in lumina baghetei, dupa care disparu din nou sub materialul gros al pelerinei. Se apropie de fereastra si isi lua ramas-bun de la Eowyn. Pasarea isi desfacu cu gratie aripile mici si isi lua zborul din mainile ei; avea sa o revada dupa mult timp.