Where the lonely ones roam

[Bell Evans]

• O privi pret de cateva clipe, dezorientata, dar se dezmetici in cele din urma si o mai imbratisa inca o data. Nu o mai vazuse de secole - ei bine, nu chiar de secole, dar asa i se parea. Se schimbasera o multime de lucruri de la ultima lor intalnire, deci aveau multe de povestit. O trase usor de mana pana la cea mai apropiata canapea si se aseza, luandu-si o alta ceasca de ciocolata calda de data asta. O privi pe Odette si zambi iar.
  
  "-Mi-a fost atat de dor de tine" chicoti ea, afisand acelasi zambet bland.
  
  Ultima data se intalnisera la spitalul unde ramasesera timp de o saptamana, facand practica pentru studiile de Vindecator alaturi de nimeni altul decat Gregory House. Pana si acum o lua razna cand isi amintea.
  
  "-Mai tii minte sederea la Princeton-Plainsboro?" intreba cercetasa, ridicand usor o spranceana si incepand sa rada. Avea atat de multe amintiri in legatura cu acea perioada.
  

[Odette B. Malfoy]

• -Si mie,[/b] spuse Odette luandu-si si ea de pe masuta din fata canapelei o cana cu ciocolata calda.
  Cand auzi de Princeton-Plainsboro se ineca cu ciocolata si incepu sa tuseasca si sa rada in acelasi timp. Proasta combinatie dar la cat de des o patea se obisnuise insa tot mai credea ca avea sa moara asa, intr-un mod cat mai stupid.
  -Cum as putea sa uit? intreba viperina pe un ton ragusit cand se mai linisti.
  Nu era seara in care sa nu se gandeasca la acea saptamana deosebita din viata ei. Mereu se aseza in pat si se uita la tavan imaginandu-si o alta vizita la Princeton-Plainsboro, sau cum ar fi viata ei daca ar renunta in mare parte la magie si s-ar angaja in echipa lui House.
  -Nu este zi in care sa nu ma gandesc la asta. Stii, chiar m-am gandit sa ii mai facem lui Greg o vizita in vacanta de Paste, spuse Odette visatoare.
  

[Bell Evans]

• Facu ochii mari, incantata la culme de idee; nici nu ar fi vrut sa-si inchipuie la reactia lui House cand s-ar fi trezit din nou cu micutele lui londoneze pe cap. Chicoti incet, trecandu-si o mana prin parul lung, saten inchis. Prezenta lui Odette avea un efect aproape bine-facator asupra ei, fapt ce o bucura. Putea sa fie asa, intr-o stare de amorteala; nici fericita, dar nici chinuita de durere. Tematoare, dar nu panicata; incarcata de regrete si suferinta, dar nu mizerabila. Echilibru - de asta avea nevoie; trebuia sa-si impinga limitele pana la atingerea unui echilibru care sa-i calmeze fiinta.
  
  "-Chiar ma intreb ce ar spune" ingana ea, ridicandu-si privirile din ceasca.
  
  Odette zambi iar Bells isi dadu ochii peste cap; fusese intradevar una din aventurile vietii sale. Saracul barbat le chemase si taxi'ul in ultima noapte, numai sa plece de pe capul lui.
  
  Realiza ca era privita de Nate si ii facu usor cu mana, confuza; baiatul insa arbora un zambet larg si il batu usor pe spate pe Carsten, dupa care se ridica si se indrepta spre locul unde stateau ele. Ajunse curand langa canapea si se prezenta, intinzandu-i mana lui Odette, bine-voitor si cu un glas moale.
  
  "-Intradevar, el este fratele meu" admise Bells, chicotind incet.
  

[Nathan Evans]

• "-Nathan Evans" murmura tanarul, cu o urma de zambet in glas. "Dar poti sa-mi spui Nate" continua el, cateva clipe mai tarziu. Surase usor si se aseza langa ele pe canapea.
  
  Bells ii povestise de Odette si fusese destul de nerabdator sa o cunoasca; auzise despre mica lor aventura cu acel medic din lumea Incuiatilor si rasese cu pofta cand auzise toate intamplarile petrecute acolo. Nu vizitase niciodata un spital non-magic si ar fi vrut sa vada cum e. Probabil tehnicile difereau mult.
  
  Lua un pahar cu suc de dovleac de pe masa si isi lasa privirile sa zboare prin incapere; il vazu pe Carsten in acelasi loc in care il lasase cu cateva minute in urma, pe Alice in celalalt capat al Camerei si restul vrajitorilor adunati acolo.
  

[Bell Evans]

• Il lasa pe Nate cu Odette, ridicandu-se si plecand; ar fi vrut sa plece de acolo, dar realiza in curand ca toti prietenii sai se adunasera intre cei patru pereti. Totusi, lucrurile se imbunatatisera semnificativ - muzica devenise acum doar de fundal, semn ca petrecerea aceea nu fusese niciodata o petrecere in adevaratul sens al cuvantului. Nici nu intentionase asta, venise acolo ca sa gaseasca putina liniste, sa aiba parte de cateva clipe alaturi de cei dragi.
  
  Il vazu pe Carsten, pe acelasi fotoliu unde statuse cu Nate, si se indrepta spre el; chiar voia o explicatie din partea lui si nu motive patetice, ca cele abordate cand fratele sau fusese de fata.
  
  Se aseza pe un alt fotoliu, chiar de langa el, si se intoarse spre tanar. Cand vorbi, glasul ii era scazut si oarecum frustrat, dar nu se citea nervozitate sau ironie in el.
  
  "-Ce a fost totusi intre voi doi?" murmura Bells, cu privirile atintite pe chipul lui Carsten.
  

[Kurt F. Malfoy]

• Privi inspre ea,usor amuzat. Fetita vroia sa poarte o discutie serioasa. Ii era imposibil sa o ia in serios. Totusi,stia ca acest lucru era necesar asa ca incerca sa isi abtina un zambet larg,rautacios. Intrebarea ei il puse pe ganduri. Pana la urma motivul era unul de moda veche. Era vorba de frica,de ura,de ..gelozie,chiar. Nu era vorba de gelozia care aparea cand erai indragostit,ci acel fel de gelozie care aparea cand vedeai ca altcineva o facea fericita. Nu si-o dorea la modul fizic,sexual. Nu si-o dorea in sensul acela dar I se parea ca Salathiel vroia sa ruineze tot ce cladisera ei. Acea relatie ciudata si totusi atat de intensa.
  
  '' El a atacat,eu am ripostat. Poate doar vroia sa exerseze niste vraji noi-invatate si se gandea ca as fi persoana potrivita pe care sa le aplice. Asta se intampla cand ramane cineva in urma cu vrajile si cu dezvoltarea mentala.''
  
  Spunea schizofrenicul care se lupta folosindu-se de noroc,fara un plan bine pus la punct. Bine,putea sa faca pe-a lupul moralist,caci Bell nu stia nimic despre acele lucruri,desi era clar ca Nathan,pe de alta parte,il mirosise din prima. Pustiul realizase ca nu era un print pe cal alb,ci personajul negativ. Singurul personaj negativ din acea incapere. Iar el realiza faptul ca Nathan se ascunse in coltul lui,analizandu-l si pregatindu-se sa intervina in cazul in care ar fi atacat-o pe Bell.Dar asta nu avea sa se intample.
  
  ''Plus,se dadea la tine.''

[Bell Evans]

• "-Nu e adevarat" sopti ea, cu glasul scazut. Il privi putin surprinsa, cu ochii mariti de uimire.
  
  Nu ii trecuse niciodata prin minte asa ceva, desi probabil altii vedeau lucrurile cu totul pe dos fata de ea. Stia ca gasea un sprijin in persoana lui Carsten si nu voia sa-l piarda; de fapt, daca statea mai bine sa se gandeasca, nu voia sa-l piarda pe el ca om. Cu toate defectele lui, ii admira calitatile si se lasa influentata de faptul ca nimeni nu era perfect - intr-o masura sau alta. Deci si ea si el urmau acest model.
  
  Clatina insa usor din cap, ridicandu-se si intorcandu-se cu spatele; nu voia sa o vada atat de tulburata, avand in vedere ca deja avea o parere jalnica despre ea. Atat de vulnerabila si slabita incat ar fi cedat din prima in fata unei presiuni mai ridicate. Nu voia sa fie asa, voia sa fie puternica si sa invete sa treaca peste anumite lucruri care o doborasera in trecut. Viata se rezuma la prezent si viitor.
  
  Continua sa ramana asa, privind absenta peretele gol. Probabil se vedea ciudat din exterior, dar in interiorul sau avea loc o lupta ciudata. Tot zbuciumul care o chinuise pana atunci parea sa se intensifice si numai cand simti mana lui Carsten pe umarul sau se intoarse, incercand sa ramana calma, fara sa-si tradeze starea interioara.
  

[Kurt F. Malfoy]

• Cu el nu ii mergea. Stia ca putea mai mult,dar ii era frica sa se dezvolte. Din punct de vedere emotional. Ca vrajitoare era exceptionala. Vrajile ei erau foarte puternice si faptul ca era Vindecator nu facea decat sa intareasca aceasta impresie. Totusi,el nu era acolo doar pentru a-si asuma rolul de tata si protector ci si pentru a o ajuta sa creasca. O lasa sa se consume,sa ii jeleasca. Dar nu avea sa o lase asa mult timp,nici pe ea,nici pe Nathan. Cu baiatul avea ganduri mari. Un Cercetasi intr-o grupare noua,o grupare Intunecata. Era nebun,stia asta,dar riscul nu trebuia luat in seama. Nate nu l-ar fi tradat. Bell,pe de alta parte...Ei bine,o vedea profesoara la Hogwarts,eventual predand Transfigurarea sau Apararea contra Magiei Negre. Ce contrast intre destinele lor - cel putin acele destine pe care el le pregatea. Nate ar fi primit ajutoare - in Deathly Hallows era vorba de egalitate,indiferent de sange sau Casa,sprijin si un adapost. Bell ar fi putut avea un loc de munca bine-platit si ar fi fost in siguranta.
  ''Scuze. Nu am vrut sa te supar. Doar ca...Nu uita ca tot ce spun,spun cu un motiv. Tot ce fac,fac cu un motiv. Si nu ma gandesc decat la tine,Nate si ceilalti. Ai incredere in mine,ok?

[Bell Evans]

• Incuviinta incet din cap, privindu-l cu o expresie aproape absenta; avea incredere in el, fapt ce devenise deja acceptat in mintea sa. De obicei refuza sa creada in oamenii din jurul sau pentru ca suferise de prea multe ori din vina lor. Carsten insa, fusese o exceptie; a fost acolo pentru ea cand avea nevoie de cineva si inca mai era, lucru demn de apreciat. Probabil nu ar mai fi facut nimeni ce a facut el pentru ea si Nathan.
  
  "-Multumesc" murmura tanara, indepartandu-se cu pasi mici de el.
  
  Gandurile incepura sa-i fuga la Annie si la ce ar fi putut face la ora aceea; probabil adormise, desi nu era prea sigura de asta. Avea sa-si gaseasca dormitorul intr-un haos total, la fel cum se intampla de fiecare data cand catelusa ramanea singura. La toti ni-e greu ii spuse o voce in minte si Bells zambi instantaneu.
  
  Observa ca intrase cineva nou in Camera si isi miji usor ochii, incercand sa distinga vreun chip cunoscut. Se ruga sa nu fie un profesor, dar isi aminti ca nu avea cum sa intre acolo. Era mai mult ca sigur un elev ratacit pe coridoare, in miez de noapte. Ajunse curand in dreptul sau si zambi, cuprinsa de o senzatie de vioiciune.
  

[Steve Wandcore]

În Camera de zi a Cercetaşilor, Steve se trezi brusc. Aţipise într-un fotoliu, citind o carte de beletristică de-a încuiaţilor şi, foarte curând, somnul său fu tulburat de un vis pe cât de scurt pe atât de îngrijorător. Se făcea că, aflându-se în faţa unui falnic stejar, văzu cazându-i la picioare, lipsit de viaţă, un porumbel alb şi, ridicându-şi privirea, văzu aşezată între ramurile golaşe ale copacului o pasăre uriaşă, neagră, ce îl fixa cu nişte ochi galbeni, ameninţători. Nu o dată i se mai întâmplase tânărului cercetaş să aibe asemenea vise, şi de fiecare dată se dovediseră semne rele. Băiatul se ridică din fotoliu, se sprijini cu mâinile de pervazul unei ferestre, oftă greu şi îşi lăsă bărbia în piept. Privi apoi pe fereastră. Era, în mod evident, o oră destul de târzie din noapte, însă cine mai era în stare să doarmă chinuit fiind de nişte viziuni atât de sumbre? Un lucru era sigur: nici măcar în lumea vrăjitorilor nu poţi lăsa visele să-ţi conducă viaţa. Luă pe dată hotărârea de a-şi petrece restul nopţii după vechiul obicei, hoinărind prin şcoală. Pentru o clipă i se păru chiar că o voce interioară îi şopteşte cu blândeţe cuvintele "camera necesităţii", aşa că îşi puse imediat pelerina, ieşi din camera cercetaşilor şi se îndreptă într-acolo.
Nici nu-şi dăduse seama cum de paşii îl purtară atât de repede şi mecanic fix spre intrarea în misterioasa încăpere, cu toate că abia îşi mai amintea când dăduse pe-acolo ultima dată. Intră în cameră şi nu mică îi fu mirarea văzând mulţimea de persoane adunată acolo. O singură persoană păru să îi observe intrarea şi îi veni în întâmpinare. Era nimeni alta decât Bell Evans, una din cele mai bune prietene ale sale, dacă nu chiar cea mai bună. Întâlnindu-i privirea şi zâmbetul, faţa lui Steve se însenină pe dată.
"Neaţa!" spuse el, întinzându-i mâna.
Fata, puţin confuză, întinse la rândul său mâna, iar băiatul i-o sărută.
"Ce se petrece aici?" întrebă el.