Just walking through the past and present

[Orlando Quinn]

OOC: OPEN. Toţi sunt invitaţi.

Privi tablourile. Mari, mici, medii, cu personalităţi, cu peisaje naturale. Aşezate pe verticală sau pe orizontală.
Cunoştea vag prezenţa tunelelor pe acolo..Adica aproape deloc, să fie sincer. Un prieten îi arătase în anul V două pasaje care duceau spre Bucătărie. Unul era pe hol, un coş cu fructe, iar celălalt era pe aici. Tot vreun tablou care să înfăţişeze ceva bunătăţi culinare, probabil. Se uită ameţit după ceva şi într-un final găsi, aproape de tavan, o pictură ce înfăţişa un coş cu legume. Nu prea inspirată ideea, după părerea lui, dar măcar mai sănătoasă.
Nu ştia dacă avea voie acolo. Nimerise din intâmplare, în timp ce studia Hogwarts cu toate amănuntele. Considera, brusc, foarte important să cunoască pasajele şcolii. Pe toate. Vorba aia, mai bine mai târziu decât niciodată, nu-i aşa?
Oricum, elevii nu erau în şcoală, ci afară, bucurându-se de soare. Sau, mă rog, majoritatea. Nu întâlnise nici unul în miniexcursia lui, ceea ce era foarte bine, să fie sincer.
Când dădu să iasă, văzu două picturi care îl impresionară. Una cu Albus Dumbledore, fostul şi mult respectatul director, care se uita inteligent la el. Lui Orlando totul i se părea inteligent la tipul ăsta. Expresia facială, ochelarii în formă de semilună, perfecţi pentru el, barba lungă, argintie, felul în care vorbea şi se mişca.
Dintotdeauna îl admirase şi fu încântat de faptul că îl prinsese în viaţă, chiar şi pentru un timp scurt.
Celălalt tablou, părea a fi din perioada Renaşterii, sau cel puţin aşa presupunea. Infăţişa un tablou în culoare a unui personaj feminin. Femeia respectivă era lipsită de expresie în ochi sau gesturi. Părul roşcat şi cârlionţat îi cădea lin pe umeri, pielea albă intra în contrast cu rochia albastru închis, specific perioadei medievale, iar ochii te cucereau tocmai prin răceala de care dădeau dovadă.
Abia după câteva secunde bune de analiză, Orlando realiză că portretul nu se mişca. Stătea în aceeaşi poziţie obositoare, în închisoarea tabloului, cu incapacitatea de a se mişca. Vrăjitorul atinse delicat materialul tabloului, dar nu se întâmpla nimic.
Da, era un tablou ce provenea din lumea Încuiaţilor, era sigur. Ei bine, era un tablou deosebit, în opinia lui. Dar se întreba ce ar căuta un tablou de-ar lor aici, la Hogwarts. Se gândi că probabil respectul pe care îl acorda Albus Dumbledore Încuiaţilor era suficient de mare cât să pună un tablou nemişcat în Camera Portretelor. Dar totuşi. Nu se putea ca Dumbledore să aibă atâta încredere în elevi cât să le lase pe mână un astfel de tablou. Sigur era ceva deosebit la el.
Deodată uşa se deschise şi şatenul tresări nervos.Îşi trecu mâna prin păr, agitat.

[Wanda J. Bennet]

• O plimbare nocturna? Suna destul de interesant si tentant pentru blondina, in fond de ce sa nu faca o plimbare pana la castel? Nu mai fusese demult pana acolo si chiar voia sa stie ce mai e nou si daca se mai schimbase ceva. Nu trecuse mult de cand terminase ea, fiind o viperina desavarsita dar totusi isi amintea cu drag acele momente cand incalca regulile, cand facea farse...sau pur si simplu cand se distra cu colegii. Pe atunci era altfel, era schimbata..mai bine zis, se schimbase de cand terminase Hogwarts-ul.
  
  Rigiditatea, aroganta si replicile dure pusesera stapanire pe micuta blonda, care acum crescuse si tot ce voia era sa-si indeplineasca scopurile. Nu scopuri bune, asta era clar..scopuri rele, sau mai bine zis in favoarea ei. Incepuse de cand terminase scoala sa faca totul numai pentru ea, in fond de ce nu? De ce sa-i pese de soarta altora? Din partea ei puteau sa moara in cele mai grele chinuri, nici nu-i pasa prea mult de asta. Isi lua pe ea o rochie putin mai stramta si o pereche de tocuri negre.
  
  Porni spre castel si din fericire gasi o intrare deschisa, desigur cea din spate. Oricum si cand era eleva iesea pe aceea intrare ascunsa, caci era sigura ca nu o va gasi nimeni. Isi dadu o mana prin par si deschise subtil usa uitandu-se in stanga si in dreapta daca nu cumva Ingrijitorul isi facea veacul pe acolo si o va expedia in suturi. Se pare ca totul era liber. Ajunse in cateva minute in fata Camerei Portretelor si ofta scurt, sperand ca nu era nimeni. Deschise usa si observa o silueta de barbat inauntru, zambii malitios si dadu absenta din umeri cand observa ca tresari nervos.
  - Stai linistit, nu musc, deocamdata! continua ea cu un ras ironic si stramba putin din nas.

[Lexie Stryder]

• Lexie isi musca buza, usor frustrata si enervata. nu stia ce naiba avea sa faca toata ziua fara nimeni in jur. Ivy iesise cu Jake, normal, acum ca el terminase Hogwarts nu mai ieseau doar pe acolo, ci baiatul o ducea si la el acasa, in Little Hagleton, Isa era cu Matt, plecasera acasa in weekend, mai ales din cauza ca vremea era atat de frumoasa, Cally era de negasit si Kurt nu era acasa si nici la birou.
  
  In concluzie, ramanea singura, cu tricoul, blugii stramti si tenisi ei galbeni in picioare. Incerca sa se uite la soare, insa renunta repede, simtind cum ochii ii lacrimeaza dureros. Ce stupid. Nu putea sa spuna ca se plicitisea. La urma urmei, avea destul de facut si putea sa mearga pana in Hogsmeade cand dorea, insa nu avea chef de chestii de genul ala. Nu ii placea sa fie singura, insa sa fie singura si si stresata si agitata era prea mult.
  
  Isi aprinse o tigara in timp ce intra pe coridorul principal al castelului, spre scarile de marmura. Cobori jos in Pivnita Viperinilor si isi lasa acolo geanta cu carti. Peste putin timp iesi din incapere, inca data peste cap si strabatu tunelul care ducea spre parterul castelului. Nu se gandea unde mergea. In fata ei aparu usa Camerei Portretelor, facuta din lemn de o culoare deschisa, cu o canta argintie. Arata atat de elganta, atat de artistica si atat de familiara. Lui lexie mereu ii placuse sa vorbeasca cu portretele. Era un obicei pe care il practica cand era pur si simplu satula de rutina ei zilnica.
  
  Auzi voci slabe dinauntru si isi lipi urechea de usa. Niciuna nu ii era cunoscuta. Intra, apasand pe clanta destul de incet incat sa nu ii sperie. Erau un baiat si o fata.
  "Umm...sper ca nu deranjez ceva," spuse, razand scurt inainte sa intre in incapere.

[Orlando Quinn]

Orlando ridică privirea, odată cu o sprânceană, uşor. O doamnă, domnişoară, ce avea să fie. Prefera să nu tragă concluzii pripite. Scoase mâinile din buzunar, descoperind astfel şi un ambalaj de la o broscuţă de ciocolată, pe care îl puse înapoi, nepăsător.

Nu prea îl interesa să poarte o discuţie cu cineva care se considera că "muşcă" - sau, mă rog, ce-o mai fi vrând să zică -. O ignoră nepăsător dar nu înainte de a spune un "Bună" din politeţe. Continuă să privească tabloul răpitor, analizând toate datele, până şi pe acelea matematice. Nu-l ajutau.

Se uită prin toate colţurile şi observă uşor stupefiat că era şters de praf. Adică, mă corectez, prea bine şters. În timp ce celelalte tablouri afişau un strat subţire de praf - semn că erau şterse doar săptămânal - acesta nu avea nici cea mai mică urmă - semn că era şters zilnic -. Iar felul de a fi şters nu era unul haotic, împrăştiat, cum obişnuiau majoritatea elevilor însărcinaţi cu această treabă să o facă, ci...
Îşi lăsă capul pe spate. Ce face el? Începe o analiză clară şi concretă a cum să ştergi praful?

"Hai, nu fi ridicol, doar nu scrii o carte acum", gândi şatenul, mutându-şi din nou privirea spre uşă, unde intrase acum o copilă. O adolescentă, sau adultă, nu ar fi putut spune sigur.

Se gândi că dacă ar fi spus acest lucru cu voce tare, ar fi iscat un scandal. Fusese stupefiat luna trecută, când i se adresase verişoarei sale e 16 ani cu "copilă" iar aceasta reacţionase destul de urât.
"- Nu, nu! Sunt adolescentă acum, Orlando, nu copiliţa de 6 ani cu care te jucai!"
Şi când se gândea că şi acum, la 21 de ani, el tot copil se vedea.

Realizând că aceasta intrase şi că încă era deosebit de linişte, luă cumva cuvântul.
" - Ah, nu deranjezi cu nimic."

OOC: Oricine poate continua.