underneath the city lights

[Ivy Thibault]

-me&VICTOR-

• Cerul se întuneca repede, soarele făcând loc lunii şi a stelelor ce străluceau puternic. Hogsmeade era magic în lumina lor, casele cufundate în beznă parcă dormind.
  Ivy se plimba pe străzile oraşului vrăjitoresc, cufundată în gândurile sale. Îşi aminti că acasă avea vase de spălat, curăţenie de făcut şi următoarea zi avea întâlniri cu mai mulţi impresari ce voiau să o sponsotizeze. PLus că avea câteva spectacole şi spera să ptreacă ceva timp şi cu Kurt.
  
  Aşa că urma să fie foarte ocupată şi voia să îşi petreacă ultima seară într-un mod cât mai liniştit şi mai normal. Deşi era aproape sigură că nu putea să facă asta. Mereu apărea vreo misiune când avea chef cel mai puţin.
  Se opri în dreptul unei bănci, spunându-şi că mai bine stătea aici, decât să meargă acasă. Amâna cât mai mult acele vase. Cu sau fără magie, ura să le spele.
  
  Se aşeză pe bancă şi se uită în jur. Oraşul era pustiu. Îi plăceau nopţile de acest gen când puţini oameni nebuni mai ieşeau pe străzi.

[Victor A. Olivier]

• Ieşi din casă, inhalând aerul rece al nopţii, realizând că îi lipsise hoinăreala pe străzile din Hogsmeade. Deşi casa lui se afla la câteva străzi distanţă de oraşul vrăjitoresc, tot îi mai plăcea să meargă pe jos până acolo şi să nu folosească magia. Era mai uşor să se plimbe, lăsându-şi gândurile să se aranjeze, deşi avea timp de asta toată ziua.
  
  Ajungând în Hogsmeade, realiză cât de abandonat părea oraşul, şi doar puţini trecători se mai iveau, probabil plecând grăbiţi spre case, sau la adăpost. În astfel de momente, se simţea mai singur ca niciodată, şi deşi nu căutase până atunci compania cuiva, tot se simţea nedorit. Respins şi exclus.
  "Ives!" exclamă el, dând fără să vrea peste banca pe care stătea vrăjitoarea.
  
  Nu o mai văzuse de foarte mult timp, şi chiar se întreba ce se întâmplase cu ea. Auzise că acum era împreună cu Kurt, şi se întrebă în sinea lui cât anume o să reziste relaţia lor.

[Ivy Thibault]

• Ivy se uită în jur, pierdută în gânduri, fără să bage în seama nimic. Aşa că nu îl văzu pe Victor decât după ce dădu de banca ei şi exclamă un "Ives" sonor. Fu surprinsă să se întâlnească cu el. Nu se mai văzuseră de mult timp, aşa că era fericită că acum se întâmpla.
  "Uau, Victor!" spuse ea, ridicându-se de pe bancă.
  
  Îl îmbrăţişă pe băiat şi se uită la el. Nu se schimbase aproape deloc. Acelaşi chip îngeresc, acelaşi păr blond. Deşi nu ştia dacă era acelaşi şi în interior. Îşi amintea acum câţiva ani, într-o iarnă, cam prima oară când descoperise faptul că nu era chiar o persoană normală. Atunci se întâlniseră pentru prima oară.
  
  "Ce faci aici, ce-ai mai făcut? Dumnezeule, de când nu ne-am mai văzut! Mă simt bătrână dintr-o data," râse ea. Avea o dispoziţie bună, genul de dispoziţie când îi plăcea să vorbească fără rost.

[Victor A. Olivier]

• "Ce fac eu aici? Locuiesc la câţiva metri depărtare de Hogsmeade. Ce faci tu aici?"intrebă el, întorcându-i îmbrăţişarea.
  
  Nu se mai văzuseră de mult, mult timp. Şi de atunci, se schimbase. Chiar mult. Era mai matură, mai feminină şi mai frumoasă. Prima oară când o întâlnise era o fetişcană aiurită şi zăpăcită, şi deşi mai mare decât el, au reuşit să se înţeleagă unul pe altul, mai ales că ambii treceau printr-o perioadă grea. Victor se gândi că dacă nici o persoană nu reuşise până atunci să poarte titlul de suflet-pereche, atunci Ivy cu siguranţă se apropia de el.
  "Cred că dacă te-aş fi întâlnit mult mai târziu, nici nu te-aş mai fi recunoscut. Arăţi...wow!"
  
  Făcu un gest apreciativ înspre ea, zâmbind, după care se apropie subtil de femeie, şoptindu-i conspirativ şi în glumă, la ureche:
  "Câte operaţii estetice ai făcut? Haide, ştii că mie poţi să-mi spui"

[Ivy Thibault]

• Ivy se uită la el cu un amestec de şoc şi amuzament. Nu era genul de lucru pe care un om normal ar întreba o doamnă. Exact la ce se aştepta pentru că Victor nu era deloc un om normal. Şi nici ea nu era exact o doamnă.
  "Nicuna," spuse ea, râzând. "Serios acum, Victor, tu chiar crezi că o faţă ca asta se poate face prin operaţii estetice?"
  Râse la propria glumă, lucru obişnuit la ea. Ştia că erau o grămadă de fete de vârsta ei care îşi schimbau înfăţişarea prin operaţii estetice (care necesitau multă pricepere şi experienţă din partea Vindecătorului care le executa) sau prin vrăji ieftine. Însă ea pur şi simplu nu simţise nevoia niciodată. Însă trebuia să spună că de când îl văzuse ultima oară pe Victor se schimbase mult. Cel puţin pe interior.
  "Şi tu te-ai schimbat. Puţin, măcar. Câţi ani ai acum, 19, 20?" întrebă ea.
  Ştia că Victor fusese mai mic decât ea cu câţiva ani şi când se întâlniseră ultima oară, dar nu-i spusese niciodată exact câţi ani are, din câte îşi amintea ea.

[Victor A. Olivier]

• Începu să râdă împreună cu Ivy, făcând un gest care îi întărea cuvintele. Nu înţelegea de ce anumite persoane apelau la astfel de operaţii, care deşi nu le înfrumuseţau, nu le făceau deloc mai apreciate. Cel puţin, nu de către persoanele cu adevărat inteligente. Trecând peste asta, se simţi mai bine că Ivy nu era o astfel de persoană superficială.
  "Oh, nu se poate! Şi eu care credeam că nu e nici un pic naturală!"exclamă el, pe un ton plin de şoc prefăcut.
  
  Întrebarea ei îl puse puţin pe gânduri. Se schimbase, deşi nu foarte mult. Încă rămăsese obsedat de ţelul său de a aduce la viaţă o fiinţă care nu a fost născută. O fiinţă compusă, de preferabil, din bucăţi de la diferite creaturi. O idee nebunească, dar de care era absolut sigur că va reuşi.
  "19, acum câteva luni. Tu...20 şi...24, dacă ţin bine minte?"

[Ivy Thibault]

• "25," zâmbi Ivy.
  Erau şase ani între ei, deşi nu conta. Nu i se părea absolut deloc importantă vârsta. Conta doar ce aveai în căpăţână şi puţin cum arătai. Victor avea doar câteva riduri de expresie lângă gură şi ochi, ceea ce îi dădea un aer de adult. Ivy avea genul de faţă care îmbătrânea mai greu. Când era mică şi avea vreo 14 ani, lumea o credea de 12. Ceea ce o deranjase foarte tare, mai ales când începuse adolescenţa. Însă de când împlinise 23 de ani, femeile începuseră să o caute să o întrebe cum de îşi păstrează acea rotunjime a studenţilor.
  Oftă, amintindu-şi şi îşi dădu părul din ochi cu un gest obişnuit.
  "Ar fi trebuit să mă vezi anul trecut. Am petrecut ceva timp cu Julieta, încercând să mă decid ce culoare se îmi fac părul. A trecut ceva timp până m-am decis la blond-cireş, apoi am trecut la asta," făcu ea, gesticulând spre părul ei aproape alb.
  "Am aflat cu ceva timp în urmă că Julieta e sora mea," explică Ivy, amintindu-şi că probabil Victor habar nu avea. "Însă tot orfană rămân. Se pare că părinţii mei sunt morţi."
  Nu prea părea rău, pentru că nu îi cunoscuse. Deşi voise foarte mult să o cunoască pe mama ei. I se spusese că Edie fusese o femeie independentă şi cu un caracter puternic, care spunea totul pe faţă. Toată lumea îi spunea cât de tare seamană Ivy cu ea, şi fata fusese de aceeaşi părere după ce răsfoii un album de familie.

[Victor A. Olivier]

• Îi ascultă povestea şi încercă să şi-o închipuie cu părul roz-roş alunecându-i în cârlionţi pe umeri. Prea feminin pentru Ivy.
  "Nu am nici o idee cine e această Julieta, însă sper să fie de treabă."
  
  Se gândi o clipă şi decise că era la fel de orfană ca şi el. Chiar şi cu tatăl său, acesta fiind în închisoare, nu putea spune că fusese procopsit cu părinţi. Toată viaţa şi-o petrece printre rude şi Hogwarts, aşa că se putea foarte bine spune că era singur în lume.
  "Eşti tare bătrână. Nu-mi vine să cred că eu cândva vroiam să mă căsătoresc cu tine, şi să avem 3 copii.", spuse el, pe un ton serios, privind-o încruntat.

[Ivy Thibault]

• Ivy ridică din sprâncene zâmbind. Îi întinse mâna dreaptă, unde, pe degetul inelar se odihnea o verighetă subţire, aurie, pe care se zărea un şir de diamante mici, negre, vrăjite. Uitase că Victor nu ştia că ea e căsătorită.
  Se obişnuise deja cu viaţa de doamnă. Mai ales că probabil viaţa doamnei Malfoy era una dintre cele mai uşoare. Singura problemă era faptul că, în afară de mama lui Kurt, familia nu o prea suporta.
  Ea nu se căsătorise cu Kurt pentru averi şi chestii materiale, ci pentru că ei doi chiar se iubeau. Aşteptase să fie sigură că e pe bune, înainte să facă pasul acela important de care fugise toată viaţa.
  Fusese părăsită o dată, aşa că durase destul de mult până să ajungă să fie sigură că nu se va mai întâmpla.
  Îşi dădu părul după ureche cu mâna stângă şi începu să vorbească.
  "M-am căsătorit recent. Nu mai sunt o Thibault, lucru cu care a fost destul de greu să mă obişnuiesc. Nu pot să spun că simt o diferenţă foarte mare. E un fel de garanţie că vom fi împreună pentru restul vieţii."