wild chid

[Lexie Stryder]

wild child
Every summer sun, every winter evening
Every spring to come, every autumn leaving
You don't need a reason, let it all go on and on

• Lexie îşi luă roba neagră pe ea, apoi îşi puse gluga cu o mişcare scurtă şi smucită. Ieşi din Pivniţă încercând să facă cât de puţin zgomot se putea. Spera că nu trezise vreun elev când ieşise, însă continuă să meargă fără să se uite înapoi. Străbătu tunelul care făcea legătura dintre castel şi Pivniţa Viperinilor, ieşind în Holul de la Intrare.
  
  Aruncă o privire neliniştită spre uşile mari dincolo de care se aflau domeniile castelului. Trase brusc aer pe nas, apoi îl lăsă afară încet. Stătu câteva secunde acolo, însă se gândi să nu mai zăbovească mult şi să o ia din loc, altfel Filch ar fii putut să o găsească. Ştia că nu va avea probleme cu Îngrijitorul dat fiind că era Profesoară, însă prefera să sta afară din 'radarul lui de supraveghere', măcar acum.
  
  Viperina ieşi în ploaia de afară. Nu închise uşile castelului, ci merse cu paşi mari în direcţia Colibei Paznicului Vânatului. Voia să între pe acolo în Pădurea Interzisă. Era mai sigur şi mai uşor decât prin partea lacului. Adora ploaia şi felul în care deja îi udase complet faţa şi părul, apoi roba care începea să i se lipească de corp.
  Voia relaxare, voia condiţii neprimitoare, ceva ce să o facă să se simtă liberă. Fără stres, fără oameni, doar ea şi natura.
  
  Lexie ura momentele în care se simţea captivă în propria viaţă. Ştia că viaţa trebuia să fie câmpul larg, nu celula. Aşa că mereu îşi lua câte un moment pentru ea, ceva ce să îi reamintească ce era cu adevărat important în viaţă. Ajunse la intrarea în Pădure, apoi aruncă o privire în spate. Cu coada ochiului prinse o mişcare în dreapta ei şi îşi ridică bagheta instinctiv.
  'Cine e acolo?' strgă ea printre ropotele de ploaie.
  
  OOC: me and Aylee

[Aylee L. Lovel]

Aylee

• Ar fi putut spune ca ii placeau oamenii, dar era exact ca si cum ar fi spus ca ii placea ploaia. Doar o alta minciuna. Nu ii placeau oamenii. Si ura ploaia. Totusi cand iesise ea afara inca nu ploua. Nu stia exact ce ora era cand parasise castelul si nu putea sa spuna cat timp trecuse de cand statea afara, insa nu ii pasa in mod deosebit. Pentru ea, oamenii erau prea complicati. Masti si secrete, sentimente si minciuni. In lumea ei totul era de multe ori mai simplu. Era singurul locuitor al unui univers fericit.
  Sirul gandurilor isi continua cursul, fara a reusi sa opreasca timpul. Secundele urmau una dupa alta, pana cand seara veni, impreuna cu intunericul. De cand primise postul de profesoara la Hogwarts nu mai avea probleme din cauza orelor tarzii, insa lipsa de somn inca putea reprezenta un neajuns. Insa nu reusi sa se convinga sa se ridice, astfel incat noaptea urma seara, aducand cu ea nori de ploaie. Picaturile incepura sa cada rar, apoi tot mai dese si mai repezi, pana cand o udara de tot. Era imbracata subtire, hainele largi lipindui-se de trup intr-un mod neplacut.
  Hotarandu-se ca era momentul, se ridica si porni in directia castelului. In afara de ropotul ploii si fosnirea frunzelor nimic nu spargea linistea suprema a noptii, viperina continuandu-si firul gandurilor din mers. Insa o voce hotari sa rupa tacerea.
  -Cine e acolo?
  Sunetul ajunse la ea inabusit din cauza picaturilor ce loveau pamantul, insa intelese cuvintele. Parca vocea ii era cunoscuta, insa nu stia de cine sa o lege. Hotari sa mearga mai departe, fara sa se opreasca la discutii. Atata timp cat ea nu ataca, nimeni nu avea de ce sa o atace pe ea, nu-i asa?

[Lexie Stryder]

• Lexie aruncă o adoua privire spre locul în care văzuse clar o suletă a unei fete mai devreme. Acum nu mai era nimeni acolo. Viperina nu îşi coborî bagheta, însă oftă, uşor exasperată. Nu îşi dăduse seama că fusese atât de tensionată şi speriată. Inspiră adânc aer pe nas, apoi îl dădu afară şuierător şi intră printre doi copaci în Pădurea Interzisă.
  
  Parcă asta trebuia să fie o plimbare de relaxare. Acum se transformase într-un film de groază de prost gust. Viperina înaintă printre copaci, ignorând răpăitul ploii pe frunzele arborilor. Nu apucă să intre doi paşi, că auzi din nou zgomotul în spatele ei.
  
  Se întoarse brusc şi scoase un mic ţipăt când se găsi faţă în faţă cu o fată. Era viperină, o cunoştea din vedere din cauză că o văzuse des în Camera de Zi. Nu ştia sigur, însă auzise că era strigată Aylee.
  'M-ai speriat,' spuse ea, luând o gură mare de aer.

[Aylee L. Lovel]

• Sa te plimbi noaptea, pe intuneric, in ploaie torentiala intr-o padure nu este chiar cea mai buna idee pe care o poate avea un vrajitor. Mai ales nu unul cu capul in nori. Se gandea la cartea pe care o avea in geanta, sperand ca nu se udase. Ii facuse cateva vraji de ocrotire, printre care si rezistenta la apa, care se adaugasera la vrajile care le avea deja cartea cand o primise, insa nu stia daca va rezista. Cu geanta mai mult in brate decat pe umar, incapu sa alerge, pelerina fluturand in urma ei, ca o capa. Cararea incepea sa devina intortocheata, iar faptul ca era intuneric o ajuta pe Aylee sa fie sigura ca s-a ratacit.
  Apoi, observa infata ei o silueta intunecata. Aceasta se intoarse inspre ea, scotand un mic tipat. Acum o recunoscu si Aylee. Era Lexie, sefa de casa a viperinilor. Probabil ca ea fusese si cea care ii vorbise prima oara. Ma intreb cum am ajuns in spatele ei? Da, probabil ca se ratacise.
  -M-ai speriat, zise Lexie dupa ce o recunoscuse, probabil.
  Aylee zambi in intuneric, isi stranse geanta mai aproape de piept si ii facu discret cu mana colegei sale. Se intreba oare ce facea fata afara, atat de tarziu, mai ales pe o vreme din aceasta, caci era clar ca nu se indrepta inspre castel. Oare era doar o escapada nocturna sau era vorba de ceva mai mult? Atatea intrebari fara raspuns.

[Lexie Stryder]

• Lexie observă micul zâmbet de pe faţa colegei ei viperine şi îi întoarse acelaşi lucru. Fără să îşi dea seama, ploaia se potolise şi acum picurii rari şi mici nu se mai simţeau din cauza grengilor împodobite cu frunze mari ale copacilor de deasupra lor.
  
  'Ce faci aici?' o întrebă Lexie pe vipeirnă. Se întreba cine mai venea noapte pe ploaie afară.
  Lexie adora ploaia, unul dintre motivele pentru care alesese acea seară ca fiind 'gazda' plimbării ei nocturne şi relayate.
  
  O privi pe Aylee pentru câteva clipe. Amândouă erau ude aproape complet şi Lexie îşi flutură bagheta şi îşi uscă hainele şi părul. Îi zâmbi viperinei din faţa ei, parcă încurajând-o să facă acelaşi lucru.

[Aylee L. Lovel]

• Se uita in jur, in intunericul aparut odata cu lasarea noptii si a venirii norilor de ploaie. Copacii stateau cu crengile aplecate sub greutatea apei care le impovara coama. Coama din ce in ce mai rara, caci venirea toamnei isi lasesa amprenta chiar si asupra copacilor magici ai padurii interzise. Oricat de mult ura ploaia in sine, mirosul ploii, mirosul padurii dupa o ploaie sanatoasa era ceva ce o imbata, ca o sticla plina de alcool ieftin bauta pe nerasuflate. Pur si simplu, adora toamna, cu tot ceea ce avea aceasta de oferit, chiar daca nu intotdeauna ii placea cadoul. Cum ar fi in seara aceea, cand mult asteptatul dar ii facuse hainele sa i se lipeasca de trup, facand-o sa para si mai scheletica decat era deja.
  Lexie ii puse o intrebare, greu de auzit din cauza rapaitului ploii, chiar daca acesta se mai rarise. Astepta pana cand mai cadeau doar picuri mari si rari, inainte se raspunda.
  -Merg... Inspre castel, teoretic, zise Aylee, privind mai degraba acele de pin cazute decat ochii colegei sale. Contactul cu oamenii o facea rusinoasa, vorbitul cu ei parandui-se ceva de-a dreptul infricosator, astfel incat cu greu reusea sa se descurce. Nu era genul de persoana care sa faca doua lucruri odata, asa ca mentinerea contactului vizual si vorbitul trebuiau facute pe rand.
  -Ahm, tu? intreba ea, convinsa ca asa cereau bunele maniere.
  Observa ca intre timp Lexie isi usacase hainele cu o vraja ce parea simpla. Ultima oara cand o incercase Aylee, aproape ca isi daduse foc, asa ca se hotara ca de data aceasta avea sa isi lase hainele sa se usuce de la sine, chiar daca vor fi botite deseara, cand le va da jos. Gandul la camera sa o facu sa ii treaca prin corp un val de caldura, ceea ce o facu sa se simta si mai infrigurata in noaptea rece.

[Lexie Stryder]

• Lexie încuviinţă, întrebându-se dacă Aylee chiar avusese de gând să se întoarcă la castel sau era ceva ce nu voia ca alţii să afle, ceva ce făcuse în Pădurea Interzisă până atunci. Viperina era o fată frumoasă, cu nişte ochi verzi sclipitori, dar reci şi închişi, care nu te lăsau să o citeşti. De multe ori, Lexie avusese impresia că vorbea cu o femeie lipsită de inocenţa copilăriei, care îi fusese furată de oameni, care fusese chinuită sufleteşte. Ştia că nu avea dreptate în totalitate, Aylee era o fată şi femeie ca toate celelalte şi era extrem de sigură că îşi va arăta şi acea parte într-o zi, chiar dacă nu obligatoriu în faţa profesoarei de Poţiuni.
  
  Aylee tocmai fusese angajată ca profesoară de Aritmanţie, aşa că Lexie fusese bucuroasă să o primească cu mare drag printre ei. Îşi adânci mâinile în buzunar, întrebându-se ce ar fii trebuit să îi răspundă fetei din faţa ei. Era ciudat cum nu ştia cum să se explice niciodată când făcea un lucru impulsiv sau neobişnuit caracterului său destul de liniştit. Lexie ridică din umeri încercând să se arate indiferentă.
  'Am avut nevoie de o plimbare prin ploaie, e extrem de relaxantă,' spuse mai apoi.
  

[Aylee L. Lovel]

• Mentinu cat de mult privirea celeilate fete. Sau mai bine spus celeilaltei femei. Ochii verzi se priponira in cei albastrii pentru un numar de secunde carora le pierduse sirul. Relatia dintre cele doua fete fusese mereu ciudata, in primul rand pentru ca nu prea existase aceasta relatie. Da, erau colege de casa si de cancelarie, iar Aylee o respecta din cauza ca reusise sa obtina postul de sef de casa. Insa intreaga lor comunicare se oprea acolo, probabil asa fiind primul moment in care se aflau singure, doar ele doua. Sau cel putin putea sa spere ca erau singure. In padurea aceasta nu se putea sti niciodata sigur.
  Inclina capul intr-o parte pentru a putea auzi ultimele picaturi de ploaie ce loveau pamantul. Furtuna disparea la fel de repede si fara avertizare cum venise. Aylee se gandi ca era pacat, acum nu mai putea sa adoarma pe sunetul ploii, trebuia sa foloseasca metoda veche, care implica invartiri fara numar si priviri goale in tavan pana tarziu in noate. Asculta, de asemenea, la fel de atent, cuvintele fetei din fata sa. Din ceva motiv avea impresia ca prinsese o nota de falsitate in vocea acesteia, insa incerca sa nu o bage in seama. Stia ca era paranoica de felul ei, si daca ar fi ascultat de instincte ar fi spus la Lexie incerca de fapt sa o spioneze. Ce alt motiv ar fi avut sa iasa pe vremea aceea, chiar in Padurea Interzisa? Oricat incerca, nu reusea sa fac vocea din capul sau sa plece. Ii scapa un ras nervos, pe care incerca sa il acopere vorbind.
  -Eu urasc ploaia, atata timp cat nu o vad de la geaul meu ci live, spuse incercand sa zambeasca. Dar cred ca e de la instnictele de pisica, mai zise. Avea impresia ca discutia asta se indrepta intr-o directie ciudata, insa acum nu mai avea sa cum sa o intrerupa. Fara sa vrea incepu sa treaca in revista tot eea ce stia despre Lexie.

[Lexie Stryder]

• Lexie îi zâmbi lui Aylee la auzul cuvintelor ei. Ştia ceva de mai demult, pe vremea când era în primii ani la Hogwarts. Fusese ceva legătură între Aylee şi Eliza, pe care o întâlnise acum mult timp pe coridoarele castelului şi cu care nu încetase să fie prietenă de atunci. Cele două surori erau Animagi, sau ceva de acel fel, pentru că reuşeau să se transforme în feline. Nu se pricepea la chestiile alea, aşa că nu ştia dacă erau într-adevăr Animagi sau dacă se petrecea altceva, Cu toate astea, nu vedea ce altceva le-ar fii dat puterea de a se transforma într-un animal.
  Încercă să lase acele gânduri deoparte şi să se concentreze asupra prezentului. Poate va afla în acea seară ce se întâmplase cu Aylee, cu Eliza şi cu acea poveste pe care nu o înţelesese niciodată. Era pur şi simplu curioasă, nu avea alt motiv, însă era de părere că ar fii dat o impresie greşită aducând asta în discuţie chiar în acel moment. Fata din faţa ei ar fii putut crede că avea alte motive ascunse sau cine ştie ce.
  Viperina îi aruncă colegei sale un zâmbet ştrengar, apoi privi întunericul pădurii cu o poftă de aventură pe care nu o mai simţise de mult timp.
  'Ne aventurăm?' o întrebă ea pe Aylee, cu o atitudine uşor entuziasmată.
  Lexie avea o perioadă în care viaţa ei era foarte ocupată, şi tocmai acum, când lucrurile erau cel mai puţin monotone, ea avea un chef de aventură şi de senzaţii extreme mai mare ca la cincisprezece ani. Era ciudat cum sentimentele adolescenţei nu de mult trecute se întorceau în sufletul ei ca şi valurile mării care se amestecau şi se dădeau peste cap, formând un vârtej nesfârşit în care te puteai pierde pe tine însuţi. Lexie o privi pe Aylee timp de câteva secunde, aşteptându-i răspunsul. CHiar i-ar fii plăcut o mică plimbare prin Pădurea Interzisă cu ea. Părea suficient de curajoasă şi se impulsivă pentru asta.

[Aylee L. Lovel]

• Cantari pentru cateva secunde propunerea viperinei. Nu mai ploua, iar de dormit mai mult ca sigur ca nu avea sa doarma inca, nici chiar daca s-ar fi dus in castel si s-ar fi intins in patul sau cald si pufos. Pe de alta parte, trebuia sa isi puna intrebarea daca chiar vroia sa se duca cu Lexie in adancul Padurii, unde putea sa se intample. Isspira adanc, ca sa isi limpezeasca mintea. Exagera. Din cate stia ea, ea si cu Lexie erau de aceeasi parte a unui camp de lupta inca neconturat. Nu avea de ce sa reactioneze asa.
  Isi stranse in mana bagheta si afisa un zambet care spera sa fie plin de incredere. Porni cu pasi masurati in directia viperinei, dupa care se intoarse inspre padure, indicand faptul ca era gata sa porneasca. Pasea cu atentie, in parte pentru a evita baltile formate in solul moale si in parte pentru a putea sa auda orice zgomot. Esti mult prea incordata. Relaxeaza-te, ce se poate intampla? Ar fi trebuit sa recunoasca din nou ca vocea aceea enervanta si mereu prezenta in capul ei avea dreptate, insa din cauza tonului sarcastic pe care il folosise hotari sa o ignore. Totusi, mari un pic pasii.
  -E o seara placuta,totusi, spuse, din cauza ca nu stia ce altceva ar putea sa zica. Era clar ca daca acceptase invitatia fetei de a veni in padure, atunci trebuia si sa poarte o conversatie, chiar daca ar fi fost doar una superficiala. Nu fusese niciodata buna la asta si se indoia ca avea sa inceapa acum sa isi slefuiasca talentul, insa macar incerca. O creanga rupta o facu sa tresara, dupa care isi dadu seama ca ea fusese de vina. Avea nervii mult prea incordati si nu isi dadea seama de ce. Era imposibil ca toti sa fie creati de plimbarea prin padure.