lost in fights

[Ivy Thibault]

lost in fights

changing sides
sorry, hun',
but glory's my thing

-Privat-

• Deşi era plină zi de toamnă, o bufniţă bosumflată zbura fâlfâitor de-asupra Londrei. Era supărată din cauză că făcuse atâtea drumuri. Nu mai dormise de două zile, iar acum spera să ea la puţină odihnă în colivia ei curată. Trebuise să ducă aceste bileţele stupide tocmai până la Hogwarts. Şi nici măcar nu era pentru stăpânul ei. Era pentru o femeie înaltă, care o mângâiase pe cioc. Exact acolo unde nu-i plăcea deloc.
  
  Ivy îşi întoarse curioasă privirea când auzi un ciocănit surd la fereastră. De partea cealaltă, sub cerul înnorat, stătea bufniţa cu penaj arămiu pe care i-o împrunutase Jack. Puse stiloul jos şi se ridică de la birou cu un târşâit zgomotos de scaun. Deschise larg fereastra scârţâitoare de la etajul apartamentului ei şi bufniţa se fofilă înăuntru cu o punguţă de plastic în care era împachetat frumos un bileţel. Ivy deschise cu grijă punguţa şi o mângâie din nou pe bufniţă pe cioc. Aceasta fâlfâi din aripi indignată şi se îndreptă alene spre colivia ei.
  
  Viperina simţi mirosul parfumului de cum deschise punguţa sigilată. Probabil că Lexie vroia să o apere de ploaie. Scoase micul bileţel familiar şi îl despături. Pe o parte, stătea scris primul ei mesaj, Aş vrea să ne întâlnim luni, la ora 4 p.m. în parcul de lângă Ceaunul Crăpat. Am ceva important să-ţi spun.
  
  Pe cealaltă parte, cu obişnuitele litere grijulii, albastre, Lexie îi scrisese simplu : Voi fii acolo.
  Ivy oftă şi aruncă bileţelul pe masă. Era ora trei - scrisoarea ajunsese exact la timp. Îşi închise caietul de notiţe şi puse stiloul la loc în tocul său. Degeaba, biroul era un dezastru.
  
  Se îndreptă spre baie şi făcu la repezeală un duş, apoi îşi trase pe ea o pereche de pantaloni bej şi un plover lung de culoarea lavandei. Se duse în faţa oglinzi şi îşi prinse părul blond şi răsfirat într-un coc lejer.
  
  Îşi încălţă botinele maro cu toc rezonabil şi îşi luă pardesiul de nuanţă asemănătoare, aruncându-şi şi eşarfa pe lângă gât cât timp ieşea din casă. Începuse să se înfrigureze afară şi Ivy era genul căreia îi plăcea toamna atâta timp cât îşi petrecea timpul în casă, cu un ceai cald şi o carte bună în mână, privind peisajele colorate în nuanţe de maro, roşu şi galben pe geam.
  
  Nu se obosi să meargă prea mult şi Dispăru în secunda în care se văzu singură pe stradă.
  Apăru în următoarea secundă în părculeţul despre care îi vorbise lui Lexie. Era pustiu. Deprimant chiar, cu frunzele uscate care fugeau pe jos şi leagănele împinse încet de vânt.
  
  Se aşeză pe o bancă roşi scorjită şi aşteptă. Lexie nu va întârzia. Îşi strânse bagheta mai bine în buzunar. O singură întrebare îi plutea în minte.
  Oare cum va reacţiona ?

[Lexie Stryder]

• Lexie fu surpinsă să vadă bufniţa lui Jack la geamul camerei sale din Pivniţa Viperinilor. Era despărţită de un perete de băiat, aceasta aflându-se în Camera de Zi aşa că nu vedea rostul unei scrisori. Însă surprinderea fu şi mai mare când scrisul de pe pliculeţul îngălbenit nu era al lui. Deschise repde scrisoarea, fiind intrigată de conţinutul lui necunoscut. Ivy îi scrisese, însă bileţelul era scurt, rece, ca şi cum ar fii fost trimisă unei persoane străine care fusese obligată să se întâlnească cu o persoană cu care nu ar mai vrea să aibă vreo legătură niciodată. Viperina se încruntă, aplecată la biroul ei peste bucata mică de pergament, cu o lampă pe gaz lângă ea. Bufniţa se aşezase lângă viperină şi aceasta o mâingâie uşor pe penele de pe cap. Se gândi petnru o clipă ce fel de legătură există între Jack şi Ivy, însă nu îi plăcea acel gând şi îl alungă, condamnându-se pe ea însăşi pentru el. Nu trebuia să judece sau să tragă concluzii despre ceva de care nu era sigură şi nu ştia nimic.
  Scribăli pe hârtie un răspuns scurt şi la obiect, fără să se sinchisească cu întrebări inutile, care ştia că vor rămâne fără răspuns până la ora patru în acea după amiază. Se simţea ciudat de curioasă după acea scrisoare. Se întreba de ce Ivy insistase să se întâlnească undeva după ore, în afara şcolii, în loc să spună ce are de spus aici, la castel. Însemna că o chema pentru ceva chiar important, nu-i aşa ? Adică, alt motiv nu găsea. Nu avea nici un sens să o cheme pe Aleea Diagon doar ca să o întrebe cât e ceasul.
  Bufniţa arămie plecase demult, fâlfâindu-şi aripile pe cerul albastru, formând un frumos contrast de culori complementare, iar Lexie simţea cum orele trec pe lângă ea, fără să lase nici o amprentă asupra stării ei, pe de o parte agitată, pe alta calmă şi rece.
  O parte a minţii ei era concentrată pe faptul că Ivy îi ceruse să se întâlnească, cel mai probabil pentru a vorbi. Iar viperina era deschisă să vorbească, să o aline atunci când se gândea la gemeni şi să o înţeleagă cu privire la divorţul ei. Însă niciodată nu va putea uita faptul că Kurt fugise din cauza ei şi că acum rămase singură din cauza ei.
  Când veni timpul, viperina se ridică de pe scaunul pe care amorţise în propriile gânduri atâtea ore. Se îmbrăcă cu un pulover gros, blugii ei obişnuiţi şi cizme scurte, butucănoase, apoi ieşi în Camera de Zi. Îşi salută colegii şi colegele, apoi străbătu încăperea, ieşind prin tunel în Holul de Intrare. Ieşi în aerul rece şi, imediat ce trecu de 'graniţele' domeniilor castelului, Dispăru.

[Ivy Thibault]

• O mică rafală mai puternică de vânt marcă apariţia partenerei lui Ivy. Lexie, ca de obicei, era o prezenţă cazuală, comodă, ce te făcea să te simţi în largul tău, orice ai face. Lui Ivy aproape că îi păru rău de ceea ce urma să îi spună. Aproape.
  
  Se ridică în picioare şi oferi lui Lexie un zâmbet strălucitor. Deşi rece în interior, nu voia să se despartă de fată cu tratate de război. Deşi ştia că asta era imposibil.
  Îmbrăcată lejer, era clar pentru toată lumea că orice ar avea Ivy de spus, Lexie nu avea să stea prea mult să asculte. Se ridică de pe bancă în semn de respect, pentru a o întâmpina.
  
  - Bună, Lexie, îi zâmbi ea. Mă bucur că ai venit ...
  Se întrebă cum să înceapă. Hey, Lexie, ştii, ca amănunt suplimentar, v-am trădat pentru Ronnie şi Guillaume. Sau, mai bine, Ştii, Lexie, le-am spus toate planurile lui Kurt pentru război celor din tabăra adversă. Să-l anunţi şi pe Kurt.
  
  Se hotărî că, orice ar spune, avea să-l aducă pe Kurt în discuţie cât mai puţin posibil. De când cu scandalul de după divorţ, Lexie nu vorbise nimic despre asta cu Ivy şi ea nu voia să experimenteze furtuna.
  
  Se întrebă de ce fata îi ţinea orbeşte partea lui Kurt. Ea nu vedea nimic din ceea ce îi făcuse lui Ivy ? Nu-i păsa ? Ea îi crescuse copiii înăuntrul ei şi el evitase să menţioneze acel mic detaliu cum că toţi copiii lui mor. Şi după ce faptul a fost săvârşit, el se asunsese ca un laş într-o cameră stupidă, lăsând-o pe ea singură, să se descurce cu tot.
  Nu voia să se mai gândească la asta.
  Kurt merita ce urma.
  Şi nu avea să fie absolut deloc plăcut.

[Lexie Stryder]

• Când Apăru în părculeţul mic şi neîngrijit din faţa Ceaunului Crăpat, care şi el, se integra perfect în acea categorie. O zări pe Ivy în celălalt capăt al aleii scurte şi îi întoarse zâmbetul, însă cu o uşoară ezitare.
  Ivy părea ciudat de încordată şi Lexie o cunoştea suficient de bine încât să îşi dea seama că era ceva la mijloc, ceva ce ea nu ştia şi nu mirosea prea bine. Îşi reprimă încruntătura care îi era specifică atunci când frustrarea punea stăpânire pe mintea ei. Însă acum trebuia să se concentreze. Trebuia să fie atentă la ce spunea Ivy pentru a afla care era scopul întâlnirii bruşte.
  Ivy se ridică de pe băncuţa de lemn, vopsită în roşu, vopsea care se decojise după atâta timp. Acum Lexie părea în inferioritate, statura femeii din faţa ei fiind cu câţiva centimetri mai înaltă. Cu toate astea, umerii viperinei erau drepţi, iar ochii, deşi reci şi hotărâţi, cât se putea de blânzi şi înţelegători.
  Îi răspunse la salut cu o mică încuviinţare, apoi spuse :
  - Te rog, treci direct la subiect.
  Nu voia să fie nepoliticoasă, însă ştia că, prin acea remarcă o scutea pe Ivy de nişte introduceri jenante şi neplăcute.

[Ivy Thibault]

• Ivy îi zâmbi de data asta recunoscătoare şi sinceră. Da, spera să se întâmple asta. Putea trece direct peste Ce-ai mai făcut ? şi chestii nefolositoare.
  Şi totuşi, nu era chiar nerăbdătoare să treacă la subiect. Inspiră adânc şi îşi înfipse privirea ei albastră de gheaţă în ochii blânzi a lui Lexie.
  
  - Chiar sper că într-o zi, o să mă înţelegi, îi spuse ea Viperinei. Nu pot să plec de la Hogwarts, însă promit că voi face în aşa fel încât să mă vezi cât mai rar posibil.
  
  Inspiră adânc în piept şi vizualiză mâna întinsă a lui Guillaume. Ca o salvare. Se întări.
  - Am trecut de partea cealaltă. Nu mai fac parte din Sfinţii Mortali. De acum, voi lupta pentru Ronnie.
  
  Nu era sigură ce urma, aşa că vorbi cât mai avea timp.
  - Dacă vrei să mă laşi, pot să-ţi explic. Dacă nu, înţeleg.
  Strânse mai bine bagheta în mâna din buzunar şi îşi întări câmpul magic din jurul ei. Lexie nu era o fire violentă, însă ceea ce tocmai îi spusese nu-i prea dădea motive să fie blândă.

[Lexie Stryder]

• Lexie ascultă vorbele lui Ivy şi se nelinişti. De ce să nu mai vrea să o vadă niciodată ? Ce motiv ar fii avut să o evite sau să o ignore ? Nu erau ele cele mai bune prietene de ceva timp, dar asta nu însemna că viperina voia să distrugă şi restul relaţiei lor. Se încruntă, derutată, însă încermeni când auzise următoarele ei cuvinte. Nu. Nu se putea. Toate planurile lor. Toate lucrurile pe care Kurt le iubise vreodată, toate şansele lor de a câştiga acel război dificil care părea că nu se termină distruse ? De Ivy ? Imposibil. Nu era ea cea care sărise ca o felină la gâtul lui Stark atunci când îi trădase pentru Ophelia ? Nu era ea prima care jurase loialitate şi care acceptase să facă parte din grupul lor, să protejeze şi să iubească orice persoană care li se alătura ? Ea fusese devotată, preocupată de Sfinţii Mortali. Fusese chiar şi nominalizată să ia mai departe postul de şefă. Şi totuşi, dăduse cu piciorul tuturor ? Încălcase toate jurămintele, promisiunile pe care le făcuse pentru ei ?
  Şi cum reuşise să îi facă asta lui Kurt ? Lexie era perfect conştientă de toate lucrurile cu care o rănise bărbatul şi ştia că nu era ceva prea uşor de îndurat ce îndurase femeia aceea cu păr bălai şi ochi albaştri. Cu toate astea, nimeni nu merita să primească o astfel de lovitură în viaţa profesională când cea personală a fost zguduită, dacă nu distrusă de moartea propriilor copii.
  - Da, chiar vreau să îmi explici, spuse viperina pe o voce ciudat de calmă. Era atât de rănită încât nu reuşea să îşi exprime sentimentele. Nu reuşea să arate nici furie, nici dezamăgire, nici înţelegere, nici nimic. Chiar vreau să aud de ce ai ales să ne distrugi orice şansă de câştiga acest război. Ştii că tot vom lupta aşa că ne trimiţi ca pe nişte oi la tăiat. Chiar vreau să aud de ce ai făcut asta. De ce ai uitat toate lucrurile prin care am trecut împreună. Ai uitat momentele împreună cu Stark, excursiile prin lume, părţile bune ale căsnicii cu Kurt. Profesia ta de spioană perfectă, ucenicia ta sub aripa protectoare a lui. Toate astea, aruncate. Pentru ce ?
  Lexie nu voia să îi spună că tocmai îşi ucisese familia. Nu ştia la ce să se gândească. Tot corpul ei era o rană deschisă, făcută de o sabie care îi era aliat acum un minut şi tocmai se întorsese împotriva ei. Un colţ al minţii ei aprecie brusc gestul lui Ivy de a veni şi de a mărturisi totul. Însă gândul acela fu îndepărtat repede. Ar fii preferat să ştie că Ivy nu are nimic de mărturisit.

[Ivy Thibault]

• Ivy simţi cum o mare greutate îi fu luată de pe umeri. Acum le spusese. Acum ştia toată lumea. Era liberă în sfârşit. Să se pregătească, să fure, să înapoieze, să iubească. Partea neagră a vieţii ei se încuiase cu un lacăt de sânge exact în acest moment. Viaţa ei, partea bună, partea fericită, abia acum începea. Simţea, ştia.
  
  Cu tot amalgamul de sentimente neaşteptate care o cuprinseră cu răspunsul lui Lexie, niciunul nu era vina. Aproape că zâmbi când îşi dădu seama că şi Kurt va ştii. Va ştii că ei nu-i pare rău.
  
  - N-o să le uit niciodată, Lexie. Au fost momente frumoase. Însă ce mă aşteaptă acum sunt mai mult decât momente frumoase. E glorie, e bunătate. E o lume mai bună, Lexie. Tu ştii măcar pentru ce lupţi ? Ţi-a spus vreodată Kurt de ce a pornit măcar acest război ?
  
  Probabil lui Lexie îi spusese. Era mai apropiat de viperină decât de orice alt om în viaţă. Şi când fuseseră căsătoriţi, pe Ivy o împungea gelozia când îl vedea împreună cu ea. Când se închisese în acea cameră nici nu crăpase uşa pentru Ivy, dar pe Lexie o primise cu braţele deschise. Poate ei îi spusese.
  
  - Pentru că mie nu. Era să pornesc să lupt orbeşte un război despre care habar nu aveam nimic. Îmi pare bine că nu am făcut-o. Acum că am aflat ambele poveşti, sunt liberă să aleg partea de care vreau să fiu.

[Lexie Stryder]

• Lexie îşi încrucişă braţele la piept. Pe lângă acel sentiment de trădare, simţea o mare furie care se focusa asupra persoanei lui Ivy. Cum se ajensese în acel moment ? Ele două fuseseră printre cele mai bune prietene. Lexie mereu o adorase, luase lecţii de la ea, şi nu numai în legătură cu spionajul şi luptele la care nu se pricepea, ci în legătură cu toată viaţa ei. Şi acum, brusc, simţea că toate lucrurile pe care le făcuse vrând să ia exemplu de la o femeie ca Ivy erau greşite.
  
  Încercă să nu strige. Să nu înceapă să plângă şi să dea cu pumnii şi picioarele în toate părţile. Nu ştia dacă voia să dea în Ivy sau pur şi simplu să îşi descarce toată furia şi frustrarea care erau închise în ea în acel moment. Însă o parte din ea îşi dădea seama că nu va fii cu nimic mai bine după. Frustrarea va fii tot acolo, furia se va înteţi iar rana va fii deschisă, fără niciun semn de vindecare.
  Îşi strânse şi deschise pumnii, încercând să proceseze faptul că Ivy era un inamic şi că acum avea să lupte împotriva ei. Nu ! Nu era posibil aşa ceva. Ştia că cele două nu se înţeleseră foarte bine în ultimele luni, însă Lexie simţise că acea 'supărare' fusese temporară. Ştia că răceala se va sparge la un moment dat şi că totul va fii ca înainte.
  
  Însă răceala nu se sparse şi acum era prea târziu.
  Viperina tresări, aproape indignată atunci când Ivy insinuă că Kurt nu îi spusese scopul pentru care luptau. Împreună făcuseră tot planul acela de luptă pe care Ivy îl dăduse duşmanului fără cea mai mică remuşcare. Aşa că da, ştia pentru ce luptă.
  Pentru o clipă, Lexie se întrebă de ce Kurt nu îi spusese lui Ivy motivul pentru care începuse războiul. Oare el ştiuse că ea nu va fii de acord ? Că ea va alege să lupte de cealaltă parte ? Şi dacă da, atunci de ce riscase atât ? De ce îi împărtăţise toate secretele Sfinţilor Mortali ?
  Lexie o privi pe Ivy aproape cu milă.
  
  - E alegerea ta, spuse ea brusc. E alegerea ta de care parte alegi să fii. Însă vreau să ştii că tocmai ţi-ai pierdut oamenii pe care îi numeai familie până acum ceva timp. Poate nu pentru totdeauna. Însă te asigur că nu va mai fii niciodată la fel.
  Lexie ştia că acum Ivy îşi va găsi altă 'familie'. Însă oare va mai fii la fel ?

[Ivy Thibault]

• Trăsăturile lui Ivy se înnăspriră brusc.
  - Eu nu am familie, Lexie, spuse ea. Te rog nu face greşeala să crezi că am considerat vreodată pe cineva familia mea. Nici măcar pe Julieta nu o simt ca pe familie. Doar ca o prietenă foarte apropiată.
  Ivy oftă gândindu-se la copilăria ei nefericită. Unde fuseseră toţi când ea chiar avea nevoie de o familie ? Acum că se maturizase şi pricepuse că nu va exista niciodată aşa ceva pentru ea, apare Lexie, Kurt, Julieta. Nu era corect.
  - Nu mă bazez oricum pe faptul că o să mă înţelegi. Ştiu că tu nu ai face niciodată aşa ceva. Chiar dacă ai considera corect sau de bună cuviinţă, ai fii mult prea nobilă pentru trădare. Şi crede-mă, deşi nu-mi pare deloc rău că am trădat toate acele planuri de luptă, îmi pare enorm de rău că nu te mai am pe tine ca şi prietenă, Lexie.
  Asta era adevărat. Lexie se dovedise o persoană minunată de-a lungul timpului. Se apropiase de ea, la un moment dat, însă avea unele păreri pe care nu şi le putea schimba. Lexie era puţin prea naivă, prea ... moale ca să mai facă parte din anturajul ei.
  - Singurul lucru pe care îl pot face e să vă dau cuvântul meu că nici tu, nici Freyja sau India nu veţi fii omorâţi de mâna mea.

[Lexie Stryder]

• Lexie se încruntă, uşor încurcată de cuvintele lui Ivy. Nu ştia dacă îi face un compliment sau nu, însă, ca să fie sinceră, nici nu se străduia să afle. Ivy făcuse un lucru care, din punctul ei de vedere, era de neiertat. Asta nu era o greşeală, ci o alegere. Nu era nimic de îngăduit, ci o trădare uriaşă de iertat. Şi viperina nu ştia dacă era în stare de o astfel de iertare. Cel puţin momentan. Timpul vindecă toate rănile.
  
  Pufni când îi auzi ultima remarcă.
  - Nu pot să cred că tocmai ai spus asta, rosti, cu un zâmbet sarcastic şi complet lipsit de umor. Cuvântul tău este egal cu un mare zero pentru mine acum, Ivy. Încerderea pe care am avut-o în tine a dispărut complet şi nu cred că va mai fii niciodată întreagă. Ah, oricum, ar trebui să îţi fiu recunoascătorare pentru gestul de bunăvoinţă, nu-i aşa? Ar trebui să mă bucur că îmi poţi garanta că nu mă vei omorî tu. Dar cum rămâne cu iubiţelul tău cel drag, Guillaume ?
  
  Lexie nu aştepta niciun răspuns. Ivy nu putea garanta ceva de acel gen în numele dragului său iubit. Cu toate astea, în acel moment, şi furia şi sentimentele de trădare pe care le simţea viperina se transformară într-un dezgust total, îndreptat spre cei doi.