Einevere

[Ema Snow]

• Tacu, urmarind cum intelegerea se asterne in ochii albastri ai baiatului. Simtea ca tremura toata, insa isi mentinu cu stoicism calmul aparent.
  „ Acum intelegi? Nu e o simpla coincidenta. Einevere din vis avea medalionul meu.”
  Isi scoase lantisorul, aratandu-i inima mica din cristal albastru.
  „ L-am primit de la mama mea, asa cum si ea l-a primit de la parintele ei. Dawn, fiind fata cea mare, a primit ceasul tatalui meu, ceasul bunicului nostru. Eu am primit pandantivul mamei. Daca Einevere este intr-adevar… viitoarea mea fiica, atunci are logica sa aiba ea pandantivul. As respecta traditia asta”
  Se uita inapoi la coala de hartie. Ofta, apoi batu cu degetul pe pagina manualului.
  „ Stiu ca suna teribil, dar eu am scris asta. Nu stiu cand si nu stiu cum, dar eu am scris-o. Iar asta pare imposibil, deoarece nu m-am gandit niciodata la felul in care o va chema pe fiica mea. Deci, atunci cand am scris asta… Cred ca stiam ceva. Sigur stiam ceva. Si nu cred ca eram… ei bine, eu”
  Ema se incrunta. Poate ca vidul din mintea ei care aparea de fiecare data cand incerca sa se gandeasca la ce se intamplase intre mersul pe Diagon si somnul din foisor avea o legatura cu toate astea. De fapt, devenea din ce in ce mai convinsa de faptul ca avea. Poate ca se intamplase acelasi lucru care se intamplase si in Padurea Interzisa, doar ca, de data asta, rolurile erau inversate. Poate ca ea fusese micuta Grace in timp ce altcineva juca rolul Emei.
  Isi freca fruntea, o durea capul. Totul era atat de sucit si de complicat, incat simtea ca avea sa devina repede o membra a nebuniei. Se hotari ca ea sa fie Ema, iar alte Eme, indiferent din timpul din care veneau, sa fie Grace. Grace tanara si Grace batrana.
  

[Colin Hawkeye Rovson]

• Incerca sa si-o imagineze pe Ema alaturi de o varianta mai mica a ei, o copie fidela a fetitei satene din pozele de pe semineu. Nu era ceva dificil, dar era ceva nefiresc. Parca vedea poze prezente pe scara evolutiei. Isi scutura usor capul, concentrandu-se iar pe cuvintele Soimencei.
  Avea o logica. Din cine stie ce motiv, se parea ca chestia asta cu buclele in timp si atingerile diferitelor fluxuri ii cam bantuia. Hawkeye se uita iar la cele doua cuvinte scrise, atat de asemanatoare, si intelese ce vroia Ema sa spuna. Poate ca pe Aleea Diagon avusese loc un astfel de incident. Poate ca se intalnisera cu o Ema mai batrana si cel mai probabil memoria despre intalnire fusese stearsa. I-ar fi placut sa stie ca Ema fusese cea care se ocupase de amintirile lor. Ii dadea un sentiment linisitor. Asa stia ca nimeni nu se jucase cu mintile lor. Insa era ceva mai mult in toata povestea asta.
  Incerca sa se gandeasca la cineva care le-ar putea oferi raspunsurile necesare. Probabil ca o Ema varstnica ar fi fost suficienta, dar cum faceai rost de una? In schimb, aceasta Einevere care bantuia mintea inconstienta a Emei parea sa aiba destul de multe cunostinte in domeniu. Si, daca era intr-adevar fiica Soimencei, asta insemna ca statuse o vreme prin preajma unei detinatoare de informatii necesare lor. Sigur trebuia sa stie si ea ceva.
  Hawk isi freca palmele, un zambet atipic pe buze.
  „ Cred ca e cazul sa ne apucam de treburile urgente si sa o gasim pe duduia Einy.”
  

[Ema Snow]

• Ema se stramba spre el. Duduia Einy. Ha! De cand vorbea Colin Rovson in asemenea maniera? Insa nu putu sa nu remarce porecla. Einy. Einevere o mentionase si ea inainte. ‚Sunt eu, Einy. Einevere.’ ‚ Trebuie sa-ti amintesti de mine, te rog’. Se simti profund lezata de intraga situatie. Nu, nu era bine deloc. Absolut deloc!
  Se uita spre Hawk, privindu-l cu ochi neincrezatori. Ideea lui era geniala, dar scapa din vedere un singur lucru. Soimeanca tinu mortis sa i-l impartaseasca.
  „ Si spune-mi, te rog, cum o gasim noi pe Einevere”
  Facu un gest larg spre el. Era invitatul ei. Daca tot venise cu asa idee, macar sa o duca pana la capat.
  Ea una nu se vedea facand tot felul de vraji incarligate si mirosind tot felul de potiuni pentru a ajunge in viitor. Plus ca, din cate stia ea, calatoritul in timp fara instrumente care sa conduca magia, asemenea Clepsidrelor, era car se poate de periculos. Nu vroia sa riste.
  Era ingrijorata cand se gandea la viitor. Einevere fusese atacata cand aparuse in mintea Emei. Dar de ce? O speria ideea ca ai ei copii vor fi nevoiti sa lupte, asemenea ei. Da, ar fi invatat multe lucruri folositoare mult mai repede, dar, chiar si asa… Ema stia ce insemnase toata povestea cu Porrin si Devoratorii Mortii pentru ea. Fusese fortata sa se maturizeze mai repede, sa nu mai acorde prima incredere deplina niciodata si sa fie mereu, undeva in mintea ei, tensionata, pregatita sa-si ridice bagheta si sa atace la nevoie. Si in plus, nu i-ar fi placut sa-si vada copiii nevoiti sa ucida. Ea o facuse si inca era bantuita de ganduri sumbre in legatura cu asta. Stia prea bine ca nu avea incotro si stia ca nu ucisese decat de doua ori direct. Restul fusesera ‚accidente’ nefericite, dar tot ea fusese cea care le pornise.
  

[Colin Hawkeye Rovson]

• Colin o privi, urmarind in liniste toate emotiile ce i se schimbau in ochi. Asa cum o mai zisese de multe ori inainte, devenise obisnuit sa evite retinerea Emei si sa-si dea seama de starea ei. Nu-i raspunsese imediat la intrebare, preferand sa o lase sa se calmeze putin inainte. Insa timpul trecea, oricat de apasator.
  „ Acolo unde ai intalnit-o si inainte” ii raspunse el. „ In mintea ta. Pare un loc bun. Cred ca ne putem folosi de cateva vraji ca sa realizam asta. Si cum magia veche e destul de folositoare, am putea incerca. Acum… Tot ce trebuie sa faci este sa tragi un pui de somn si sa visezi. Si sincer, as fi recunoscator daca te-ai gandi in timp ce adormi la cadrul in care ai vazut-o pe Einevere”
  Se ridica de pe canapea, invartindu-se in jurul bibliotecii, acolo unde stia ca Ema avea cartea veche, cu coperti groase. Ea se descurca destul de bine cu magia veche. Colin… Colin mai greut. Insa stia cateva principii de baza. Daca avea cuvintele, putea sa faca vraji complicate. Sau cel putin asa credea. Ah, uite-o! Lua cartea in mana si incepu sa rasfoiasca, intorcandu-se pentru a-si ocupa iar locul pe canapea. Se simti extraordinar de cuminte si constincios cand se apuca sa-si noteze cuvintele pe foaia pe care Ema scrisese, facand acordurile necesare si pozitionand corect cuvintele in fraze.
  Arunca o privire rapida spre Soimeanca.
  „ Hai, ce faci? Tu, somn, acum” spuse el, aratand cu degetul spre ea, apoi spre pamant.
  

[Ema Snow]

• Isi dadu ochii peste cap, dar asculta. Pana la urma, Hawkeye nu era atat de aiurit pe cat credea lumea. Sau cel putin nu era atat de aiurit tot timpul.
  Ema se ghemui pe fotoliu, strangandu-si picioarele la piept. Ii placea sa doarma in fotoliul ala vechi de cand se stia, de cand se chinuia ore in sir sa se catere pe el, fiind mult prea mica si prea instabila pe propriile-i picioare. Se gandi la cadru, reconstruindu-l in minte. Si poate ca era bine sa inceapa sa numere.
  1… 2… 3… 4… 5…
  Marea cenusie in stanga, valurile albe conturand-o…
  30… 31… 32…
  Gardul scund ce prevenea accidentele si de care Einevere se tinuse cu toata forta…
  65… 66… 67…
  Strada rece, cele cateva masini parcate….
  120… 121… 122…
  Bucatelele mici de iarba, mult prea monotone…
  475… 476… 477…
  Si brusc era acolo. Se intoarse pe calcaie, privind spre locul in care se desfasurase scena luptei mai devreme. Si ea era acolo, cu parul ei negru usor ondulat si cu ochii impenetrabili. Einevere ii zambea delicat.
  

[Colin Hawkeye Rovson]

• Isi prinse barbia in maini de indata ce vraja era corect scrisa pe foaie. Colin statu asa o vreme, uitandu-se ocazional la Ema pentru a vedea cand dormea cu adevarat. Reciti incantatia, verificand iar in carte. O reciti iar, in soapta, numai pentru a se obisnui cu cuvintele fracturatoare de limba. Soimeanul se intreba cum de ajunsese Ema in locuri suficient de ciudate incat sa gaseasca tot felul de carti despre magia veche. Poate ca trebuia sa creada in destin. Dar toata povestea asta il facu sa-si aminteasca de povestea pe care ea inca nu i-o spusese. Ce facuse cat fusese plecata? Sigur se intamplase ceva mai mult decat o simpla calatorie din moment ce ezita de fiecare data cand Hawk intreba sau din moment ce se parea ca-i adusese un semn pe trup. Isi scutura capul, preferand sa se gandeasca la altele. Acum nu era nici timpul, nici cazul.
  Mana Emei aluneca intr-o parte, iar pieptul ei se ridica si cobora usor. Hawkeye lua hartia in mana si se intinse pe canapea ca masura de prevenire. Incepu sa turuie vraja, iar ceea ce urma il lua pe nepregatite. Era total consumat de intuneric, iar mai apoi orbit de lumina alba. Stranse instinctiv din ochi, iar cand ii deschise…
  Strada era pustie, iar muzica marii se auzea la cateva sute de metri mai departe. Se intoarse si intampina spatele Emei, observand ca nu mai era deloc imbracata in hainele de casa, ci in blugi si vesnica ei geaca de piele. Iar in fata Emei… Se dadu un pas inapoi la asemanarea izbitoare. Da, Einevere – daca aceea era intr-adevar Einevere – era diferita de Ema. Ceva mai inalta, cu parul brunet in onduleuri usoare, naturale, si cu niste ochi verzi-albastrui, la fel de inselatori ca marea. Avea acelasi format al ochilor ca si Soimeanca, incadrati de aceleasi gene lungi si negre. Buzele erau ceva mai echilibrate. Dar chiar si asa, felul in care se uita Einevere la el acum era atat de… atat de Ema! Inclusiv felul in care isi arcuise spranceana si zambetul mic. Dar cel soca erau cei trei cercei – delicati, e drept – in fiecare ureche.
  

[Ema Snow]

• „ Ma gandeam ca o sa apari” zambi Einevere, apoi isi indrepta privirea spre Hawkeye. „ Dar nu ma gandeam ca o sa-mi dai un motiv in plus in a te crede. Unchiule Hawk”
  Salutul Eineverei sunase atat de incantat si atat de politicos in acelasi timp. Ema era pe de o parte incantata sa afle ca prietenia ei cu Hawkeye va dura suficient de mult incat sa ajunga sa-i cunoasca copiii; stia ca daca se intampla asta, atunci sigur prietenia lor va dura pana la finalul anilor de viata. Dar pe de alta parte, o ingrijora teribil, din atat de multe puncte de vedere. Unul dintre ele ar fi fost pericolul reprezentat de Hawk in educatia copiilor ei. Si daca Einy avea dreptate, iar cel pe care i-l aratase in fotografie era fiul ei, atunci pericolul era dublat.
  Soimeanca isi ridica pandantivul, scotandu-l de sub gulerul gecii. Tanara ii zambi si ii imita gestul. Acum ca Ema putea analiza ambele pandantive, isi dadea seama ca erau cat se poate de identice.
  „ Scrie… Sunne Leoth” vorbi Einy.
  „ Lumina Soarelui” raspunse si Ema, recunoscand cuvintele scrise pe propriul ei medalion.
  „ Mi l-ai dat atunci cand am implinit saptesprezece ani. Nu a fost cu mult timp in urma, totusi”
  Deci avusese dreptate. Ema il primise la varsta majoratului vrajitoresc, i se parea normal sa faca exact acelasi lucru mai departe. Se dadu un pas in laterala si se intoarse pe jumatate, in asa fel incat sa-i vada pe amandoi. Zambi stramb spre Hawkeye, pe chipul caruia inca era vizibila o urma de soc.
  

[Colin Hawkeye Rovson]

• Cat timp cele doua vorbisera, Colin se tot intreba daca Ema observase cerceii, iar apoi se intreba daca pur si simplu, in viitor, Soimeanca o va lasa pe fiica ei sa faca ce vrea sau ii va tine o morala demna de alegerile prezidentiale despre ciuruirea urechilor. Ceva il facu sa se intrebe daca Einevere mai avea si alte piercing-uri, mai putin vizibile. Sau daca se tatuase. Eh, asta sigur ar aduce-o pe Ema pe culmea nervilor!
  De indata ce intrebarile disparura din mintea lui, se concentra pe cuvintele schimbate de cele doua.
  „ Einevere, spune-mi, te rog, unde suntem” vorbi el incet, calm si foarte rar, de parca avea de-a face cu un copil mic.
  Se gandi care oare era relatia lui din viitor cu fata asta. Ea il numise unchi, dar oare fusese un unchi bun? Se jucase cu ea si mersese mereu impotriva cuvintelor Emei si a sotului ei? Clipi debusolat. Ce tot facea? Einy era din viitor, asa ca de ce vorbea si gandea la trecut? Si in plus, tocmai aflase ca tanara bruneta implinise saptesprezece ani nu cu mult timp in urma, ceea ce insemna cumva ca e cam de aceeasi varsta cu Hawk si cu un an, doi mai mica decat Ema. Informatia asta il facu sa se cutremure. Parea atat de gresit sa o priveasca si sa se gandeasca la faptul ca aceea era – avea sa fie – fiica Emei! Asta daca intreaga poveste nu era decat o mare pierdere de timp, insa Soimul incepea sa alunge gandul asta, fie numai si pentru senzatia ciudata ce i se instalase in cosul pieptului.
  „ Suntem in Irlanda” se facu auzit raspunsul fetei.
  

[Ema Snow]

• Ingheta, uitandu-se cu ochi nesiguri, dar mustratori spre fata. Ce cauta ea in Irlanda de una singura, atacata de toti ciudatii? I se demonstrase in nenumarate randuri ca Irlanda era un loc ciudat, chiar si pentru un bautor de ceai. Oare viata Emei ajunsese acolo? Locuia acolo? Sau era doar un stil anost al sortii de a se repeta? Se cutremura si isi inchise ochii. Imaginile intunecate ii inundara mintea, iar ea nu rezista in fata amintirilor. Pur si simplu le lasa sa curga. Strada aglomerata pe care se strecurase in urmarirea a doi Devoratori. Aceeasi strada, in orele tarzii ale noptii, pustie. Ema, intr-un colt ferit privirii, asteptand si tot asteptand ca cei doi Devoratori sa iasa din cladire. Durerea surda din ceafa. Gandul enervat atunci cand realizase ca fusese o capcana, iar ea cazuse asemenea unui iepure. Privelistea camarutei subterane, in igrasie si semiintuneric. Rasul stirbit, barbatesc. Lumina albastruie, calda, a patronusilor. Aerul rece al noptii, usturimea umarului si padurile protectoare de langa Limerick.
  Cand isi deschise iar ochii, privirea Emei era tulburata. Se uita la Einevere, gandindu-se la cuvintele pe care i le zisese inainte. Primul lucru pe care Einy il facuse atunci cand o vazuse pe Ema fusese sa-i spuna cu patos ca ii pare rau si ca trebuia sa asculte. Asta o bloca pe Soimeanca. Deci… Einy vroise sa faca ceva, Ema ii interzisese, dar Einy tot o facuse, ajungand sa-si ceara scuze mai apoi si sa regrete pasul facut. Exact ca Ema in prezent. Zambi, amuzata si – de ce sa nu recunoasca? – mandra de faptul ca fiica ei va invata din experienta. Pentru ca o greseala ca asta nu insemna doar atat. Insemna ca Einevere o va asculta pe Ema pe viitor, ceea ce probabil va intari relatia lor cu mult, scutindu-le de cateva lucruri anapoda.
  

[Colin Hawkeye Rovson]

• Prinse fara probleme valul brusc de emotie ce parea sa o acapareze pe Soimeanca. Se intreba care e legatura. Parintii lui erau din Irlanda, asa ca de ce ar afecta-o asta asa mult? Ce era, pana la urma, in neregula cu Irlanda? Exceptand, desigur, nebunii intalniti in autobuze si drogatii ascunsi in colturile intunecate. Dar pana la urma, nebuni erau pretutindeni, iar drogati si mai si. Ema isi inchise ochii, taind legatura lui Colin cu controlul ei. Asta il ingrijora, dar nu facu nimic, stiind ca atata timp cat Soimeanca vroia un moment de pauza numai pentru ea – iar inchiderea ochilor parea sa fie suficient – atunci totul avea sa fie bine. Hawk era oarecum invidios pe controlul Emei, un control care aparuse brusc, asa cum aparuse si fata dupa un an si ceva de plecatorie. Dar cum invidia intre prieteni este ori mistocareala, ori o dovada de prietenie sincera, ignora sentimentul.
  Isi intoarse atentia spre Einevere.
  „ Stii cumva cum s-a intamplat asta? Si de ce mama ta, vreau sa spun chiar mama ta, nu ea” si arata spre Emm, „ ar fi scris numele tau pe un manual de Farmece in cazul in care s-ar fi intors in timp?”
  Einevere paru destul de surprinsa de povestea asta, insa nici pe departe nu se gasi in ochii ei o scanteie de confuzie.
  „ Daca voi spuneti ca veniti din trecutul timpului meu, dintr-un timp in care eu nici macar nu ma nascusem… Presupun ca mama isi aminteste de intamplarea asta, asa cum si… Ema si-o va aminti peste ani si ani. Si e destul de posibil ca mama sa se fi intors in trecut. Au fost cateva probleme din astea in ultima vreme. Probabil a realizat ce se va intampla si mi-a scris numele stiind ca voi ma veti intalni pe mine”