wild chid

[Lexie Stryder]

• Lexie înaintă cu paşi mici şi leneşi prin pădure, simţind-o pe Aylee în spatele ei. Zâmbi cândîi auzi vorbele. Într-adevăr, era o seară chiar încântătoare şi viperina era bucuroasă să se bucure de ea, chiar şi în compania lui Aylee. Se opri pentru o clipă, rezemându-şi umărul drept de cel mai apropiat trunchi de copac. Inspiră adânc toate mirosurile şi miresmele toamnei şi a ploii proaspete, privind-o pe fata de lângă ea în lumina frumoasă a lunii argintii.
  Nu ştia de ce conştientiza asta chiar atunci, însă era extrem de recunoscătoare pentru tot ceea ce primise în acea viaţă, pentru toate lucrurile frumoase care îi dăduse putere în acea zi.
  'Da, chiar este,' spuse ea, uitând orice nemulţumire sau neliniştire pe care o avusese până atunci. Nu ştia exact ce era lucrul care avusese brusc atâta influenţă asupra sentimentelor sale, însă se simţea ciudat se vulnerabilă şi expusă.
  Se întoarse spre Aylee şi îi făcu semn să îşi continue plimbarea. Voia să fie mai puternică, să se arate demnă şi tare în faţa viperinei, nu o femeie cu sentimente de adolescentă.
  'Deci, faci des plimbări prin pădure?' o întrebă ea pe Aylee, încercând să întreţină conversaţia pe care aceasta o începuse.

[Aylee L. Lovel]

• Totul se reducea la aparente, nu-i asa? Iar daca asta era ceea ce conducea lumea, atunci nu putea sa fie atat de greu sa faci parte dintre regine. Niciodata nu fusese buna la aparente, insa in acelasi timp, nu lasa pe nimeni sa vada ceea ce se petrecea in sufletul sau. Iar asta insemna ca, fara sa vrea, purta o masca. Daca tot era asa, poate ca ar fi trebuit sa o faca de treaba.
  -Cheia e sa nu te sperii, nu-i asa? se intreba ea, mai mult pe sine. Isi scutura capul, acandu-si coama neagra de par sa zboare in toate directiile, dupa care adopta un zambet strengar.
  -Vin mult prea rar pentru cat timp as dori sa petrec aici, insa mult prea des daca o privesti cu ochi de profesor, raspunse.
  Nu se opri, trecand pe langa Lexie incet, apoi depasind-o. Nu mergea repede, taraindu-si picioarele prin frunzele moarte de pe jos. Era o senzatie interesanta, textura oarecum lucioasa a frunzelor, caruia i se adauga faptul ca era ude... Era o ceva, un simtamant greu de descris, insa memorabil. Ii placea seara aceea.
  Desfacandu-si larg bratele, incepu sa se invarta. Incet, mai intai rotindu-se in jurul propriei axe, dupa care incepu sa faca cercuri mici. Pelerina lunga si bluza larga se roteau in jurul ei, amintindu-i de fetitele acelea mici care se roateu in rochitele or roz. Si erau fericite. Nu le intelesese niciodata. Nici acum nu era fericita. Insa nu era nici trista, iar asta era un lucru bun. Incepu sa ameteasca, asa ca se opri, privind-o pe Lexie. Mereu atat de matura, atat de la locul ei, facand mereu ceea ce trebuia, atunci cand trebuia. Definitia adultului... Dar oare era si fericita?
  -Dar tu? intreba Aylee, mentinand un zambet neutru. Pareai foarte grabita sa ajungi aici fara sa te vada cineva, continua chicotind si facandu-i cu ochiul sefei de casa.

[Lexie Stryder]

• Lexie nu reşi decât să se încrunte uşor la auzul răspunsului imparţial al viperinei din faţa ei. Evitase atât de bine întrebarea, încât Lexie chiar se întrebă pentru o clipă dacă nu cumva Aylee avea ceva de ascuns. Însă îşi alungă acel gând. Nu avea rost să aibă astfel de gânduri pentru că niciodată nu putea să ştie cine ce avea de gând. Era pur şi simplu inutil să încerce să anticipeze ce avea să se întâmple pentru că putea pierde ori expreienţă, ori o ocazie unică. Oricum o fi fost, ieşea în câştig.
  Viperina clipi des, întrerupându-şi şirul gândurilor în momentul în care Aylee o luă înaintea ei şi începu să se învârtă cu braţele întinse în afară. Pentru o clipă se întrebă ce se întâmpla cu ea, însă apoi îşi dădu seama că era martoră la un moment de exteriorizare şi armonizare pură aşa că se mulţumi să o privească cu un zâmbet blând. Dacă până acum avusese ceva dubii cu privinţă la Aylee, acum ştia că avea de aface cu o persoană deschisă, cu un spirit liber şi rebel.
  Aproape că tresări atunci când viperina din faţa ei vorbi, însă îşi aduse aminte brusc de ce venise ea în seara aceea în Pădure. Brusc, toată afacerea i se părea complet neimportantă şi simţea o tentaţie destul de mare să îşi petreacă seara cu Aylee.
  - Destul de des, răspunse Lexie, ncuviinţând uşor. Mă relaxează plimbările prin pădure.

[Aylee L. Lovel]

• Aylee zambi, dupa care incepu sa se plimbe fara sa se uita la Lexie. De fapt, aceasta nu ii raspunse decat la prima intrebare, insa Aylee o lasa asa. Se prefacu foarte interesata de o frunza de pe jos, pentru a nu fi nevoita sa se uite in ochii fetei. Pe de o parte ii era teama sa mentina un contact vizual lung sau sa intre in subiecte ce puteau fi considerate ciudate. Pe de alta parte murea sa poarte o conversatie interesanta. Iar conversatiile interesante se pot purta doar cu oameni inteligenti, din care nu existau atat de multi. Chiar daca asta suna urat din partea ei. Insa Lexie era unul dintre acesti oameni, nu ar fi trebuit sa rateze ocazia.
  Se ridica in picioare si se aproprie de viperina, privind undeva in spatele acesteia.
  -Niciodata nu am fost buna la conversatii si imi cer scuze pentru asta, incepu Aylee pe un ton scazut. Insa mi-ar placea sa discutam, chiar daca suntem in mijlocul noptii, in mijlocul unei paduri unde intrarea e interzisa. Am impresia ca asta face totul pur si simmplu mult mai interesant.
  Din nou nu putea decat sa se compare cu copii mici. Doar pe aceia ii ai vazuse cu texte de genul "hai sa fim prieteni". Simplu si fara complicatii. Fara sa le pese de pozitia in societate sau de alte granite sociale. Odata ce cresteau, oamenii devneau secretosi, suspiciosi, speriati.
  -Despre ce ai dori sa vorbim? intreba, incercand sa zambeasca. Politica, barfe, vreme? Ma declar deschisa oricarui subiect.
  Rase, cautand in acelasi timp un loc unde sa se aseze, chiar daca asta ar fi insemnat un trunchi de copac cazut sau un bolovan ud. Insa nu gasi nimic, iar asta o facu sa se incrunte, de parca padurea ar fi fost de vina pentru problema ei.

[Lexie Stryder]

• Lexie o privi pe Aylee în continuare, chiar dacă observa că viperina nu voia să îi întoarcă gestul. Nu ştia de ce, însă se simţea fascinată de simplitatea fiecărei mişcări, vorbe sau clipire a fetei. Avea ceva pur în ea, ceva ce o făcea pe viperină să fie mândră că o are în Casă. Era dovada vie că viperinii au un suflet, indiferent dacă acesta este deschis ca o carte sau închis şi misterios ca şi Magia Întunecată pentru îngeri.
  Viperina se sprijini de unul din copacii de lângă ea şi îi ascultă vorbele tinerei vrăjitoare din faţa ei, cu un zâmbet incontrolabil pe faţă.
  Din nou simplitate. Din nou sentimente clare şi sinceritate. Se simţea ca şi cum ar fii stat de vorbă cu un adult cu inimă de copil.
  - Ai dreptate, e o seară plăcută pentru discuţii şi nu văd niciun motiv pentru care nu am începe noi una, spuse Lexie ridicând din umeri. Îi ascultă subiectele pe care le sugeră şi ridică din sprâncene, uşor dezamăgită de comunitatea şi banalitatea lor. Se aştepta la ceva interesant, antrenant, puternic, şi debordant de energie.
  - Ce ar fii să discutăm despre cum ai vrea să fie viaţa ta ? întrebă viperina cu un zâmbet. Observă 'căutările' lui Aylee, aşa că flutură din baghetă şi doi butuci apărură în faţa lor. Lexie zâmbi şi o invită pe fată să îi urmeze exemplul şi să se aşeze.

[Aylee L. Lovel]

• Tresari cand aparura cei doi butuci in fata sa. Intotdeauna o uimeau oamenii care pareau sa foloseasca magia atat de usor, de parca nu facusera altceva decat sa respire sau sa clipeasca. Simplu si natural, venit din interior, din instinct, nu dupa multi ani de munca asidua. Ea insasi, pe de alta parte, nu putea nici sa incalzeasca apa pentru ceai fara sa dea foc la cana, atata timp cat nu se concentra la maximum, dupa un post de cateva zile si stat la intuneric. Ridicand din umeri hotari sa se aseze pe unul dintre ei. Se simtea ca la o adunare secreta de creaturi magice. Padurea, noaptea, luna aproape plina care incepea sa se zareasca de dupa norii tot mai rari, butucii pe care statea, totul ii forma aceasta impresie. Zambi, inspirand puternic mireasca ramasa dupa ploaie.
  Ii placea cum gandea Lexie, de aceea se si bazase pe asta. Nici ea nu avea chef de nici unul dintre subiectele pe care le propusese, mai ales ca nu stia mai nimic despre acestea. Poate cate ceva despre vreme... Insa fusese sigura ca nici cealalta viperina nu va fi de acord cu o discutie atat de banala. Daca nu de alta, macar pentru ca atmosfera merita mai mult de atat. Ea insasi ar fi ales un subiect asemanator cu al fetei, insa avea sa ajunga si acolo.
  -Ei bine, acesta este un subiect interesant, raspunse grav. Am impresia ca este unul dintre acele subiecte care trec prin capul oricui de mai multe ori, insa raman doar acolo. Ganduri. Niciodata spuse cu voce tare decat in compania asa numitilor oameni speciali, nu-i asa?
  Astepta raspunsul fetei inainte de a continua. Vroia sa fie o discutie cu ambele parti active simultan, nu ca la grupurile pentru alcoolici, unde unul isi spune poveste si toti tac, apoi urmatorul isi spune poveste si din nou toti tac si tot asa... Seara asta avea sa ii dea de gandit. Toate la timpul lor, isi spuse zambind.

[Lexie Stryder]

• Lexie o privi pe Aylee, întrebându-se la ce se gândea. Avea un fel ciudat de a fii: o fiinţă pură, cu păreri deschise, însă cu gânduri misterioase şi înceţoşate, pe care era greu să le descifrezi. Faţa ei era impasibilă, însă caldă şi deschisă şi aceste contradicţii era atât de ciudate încât viperina fu intrigată instant.
  Îşi privi pentru un moment ghetele înnoroiate, apoi copacii din jucurl micuţului luminiş în care se aşezaseră cele două tinere femei. Dacă s-ar fii aflat singură în acel loc ar fii fost uşor neliniştită. Înconjurată de întuneric, luna aproape invizibilă dedesubtul păturii groase de nori, stelele complet ascunse şi sunetele sinistre caracteristice unei nopţi de toamnă petrecute în pădure. Da, ar fii fost aproape speriată.
  Însă compania cuiva, oricui, mereu avea darul de a o distrage de la aceste aspecte interesante, care îi trezeau sentimente neplăcute şi îi puneau câte un nod mare în piept. Când Aylee vorbi, Lexie o privi din nou. O uşoară cută i se formă între sprâncene. Se simţea ca şi cum s-ar fii aflat într-un cabinet de psihiatrie, ca şi cum trebuia să îşi împărtăşească gândurile şi amintirile cu un străin. Însă Aylee nu era străină şi acela nu era în niciun caz un cabinet de psihiatrie.
  - Da, ai dreptate, răspunse viperina pe un ton atât de diferit faţă de cel al fetei din faţa ei. Planurile de viitor rămân în majoritatea timpului doar gânduri, sau vorbe care nu iau fiinţă şi care, uneori, rămân uitate, înăbuşite de realitatea prezentului şi a trecutului. Aşa e firea omenească. Însă eu am avut multe vise care au devenit realitate doar cu ajutorul credinţei şi a perseverenţei.'

[Aylee L. Lovel]

• Aproba surt, ca pentru ea, in momentul in care tanara se aseza pe celalalt butuc, de parca aceasta ar fi rezolvat corect o cerinta pe care nu o formulase cu voce tare. Acum nu mai erau decat ele, doua fete, si poiana ce in scurt timp avea sa se umple de viselele lor. Vise trecute sau sperante viitor, idei copilaresti sau planuri importante, toate isi vor gasi loc in jurul lor, pe o creanga sau ingropate sub stratul de frunze in putrefactie.
  In timp ce Lexie ii raspundea la intrebare, Aylee isi stranse si mai puternic bagheta in mana. Nu ca i-ar fi fost frica de interlocutoarea sa ci pentru ca bufnita aceea care huhuise in spatele sau nu ii prevestea nimic bun.
  -Da, aici ai dreptate. Pana la urma nu conteaza doar visele pe care le ai, ci si ceea ce faci ca sa ti le indeplinesti. Insa am impresia ca, ca si multe alte lururi, asta deriva si din ceea ce esti invatat acasa. Daca ti s-a spus, inca de la o varsta frageda ca nu esti bun de nimic si nu poti face nimic, in momentul in care cresti nici nu mai vrei sa incerci.
  Se gandi la parintii sai. Nu putea spune despre cestia ca ar fi fost geul care sa distruga spiritele copiilor, facandu-i sa aiba o parere proasta despre ei insisi, insa nici nu erau Mr. & Mrs. Sunshine. De fapt, ei nu o bagau in seama de loc, considerand-o un bibelou cu puls, nimic altceva.
  -Si totusi, nu pot spune ca nu mi se indeplinesc si mie dorinte, vise. Uneori doar din pura vointa, din faptul ca nu ma las daramata de greutati. De exemplu, eu imi doresc sa supravietuiesc. Si uite, inca respir!
  Isi simti mandria din propriul glas, de parca ar fi auzit pe altcineva vorbind. Si poate era mai bine sa se detaseze putin. Poate avea sa ii fie mai usor sa poarte aceasta conversatie.

[Lexie Stryder]

• Lexie îşi controlă un oftat la auzul cuvintelor ei. Erau, din păcate adevărate. Conta atât de mult educaşia pe care părinţii o dădeau unui copil ! Era foarte important să îl încurajeze, să îl aprecieze şi împingă la spate la început, astfel vor putea să continue ei să îşi înfrunte viaţa cu prorpiile forţe. Cu toate astea, erau atât de multe cazuri în care copiilor li se cereau mult mai mult decât trebuie, li se impunea să îşi reprime visele pentru a se concentra pe realitatea atât de banală şi de lipsită de sens, atât de gri şi fără culoare.
  Pentru o clipă, viperina se întrebă ce fel de părinţi şi copilărie avusese Aylee şi de ce se gândise direct la educaţia primită de unii copii. probabil avusese ceva ce nu fusese atât de cald şi normal în anii ei de inocenţă.
  Lexie fusese considerată orfană după acel incendiu care o despărţise de părinţii ei, însă întreaga ei educaţie fusese dată de către Joseph, un bătrân vrăjitor care o luase de la orfelinatul în care îşi dusese veacul timp de trei ani. Cu toate astea, el murise şi lexie îşi regăsise părinţii, însă nu reuşea să îi vadă ca parte din familia ei. Aşa că, practic, ea habar nu avea ce însemna o familie întreagă şi unită. Însă nu îi părea rău, nici nu regreta faptul că rămăsese cu o copilărie incompletă. Considera că ce urmează era important, nu trecutul.
  - Tuturor ni se îndeplinesc unele vise, indiferent dacă le merităm sau nu, spuse Lexie cu blândeţe. 'Eu de la şaisprezece ani am rămas pe stradă şi la şaptesprezece am reuşit să îmi construiesc propria casă şi să obţin postul de profesoară la castel. Mereu, absolut mereu există speranţă.

[Aylee L. Lovel]

• Zambi, incercand sa il faca sa nu para un zambet superior. Nu era asta. Era doar o oglinda a nesigurantei ce aparea din cauza unei experiente de viata nu atat de fericite. O credea pe Lexie, insa nu era sigura ca asta ar fi putut sa mearga la fel de bine si pentru altii. Unii pur si simplu nu erau atat de norocosi.
  -Interesant cum lucrurle se linistesc in cele din urma, nu?
  Ar mai fi vrut sa adauge ceva insa nu era sigura ce. N era genul de persoana care sa isi povesteasca viata oricui, pe cand discutia aceasta incepea sa ceara asa ceva. Si acum o sa fugi si o sa te ascunzi in padure? Sari in picioare, rasturnand butucul pe care Lexie il facuse sa apara. Inspira adanc, si se aseza la loc, simtind cum obrajii i se incalzesc.
  -Nu vreau sa par rea sau nesimtita, si chiar nu vreau sa par ingamfata, insa e atat de dragut sa vezi pe cineva ca inca e optimist si se asteapta la un maine mai bun. Sunteti o specie pe cale de disparitie, iar asta ar trebui sa te faca sa te simti pe atat de speciala, pe cat de ordinara incep sa ma simt eu dua ce am zis asta cu voce tare.
  Zambi si isi aranja un pic pelerina peste bluza cam decoltata, gandindu-se inca odata la cuvintele fetei din fata ei. Sau ar fi trebuit sa spuna femeie. Lexie era o persoana matura, mai matura decat avea ea sa fie vreodata.
  -Totusi, se pare ca tu ai reusit sa scoti ce a fost mai bun din aceasta experienta. Eu nu as putea niciodata...
  Trebuia sa devieze aceasta conversatie intr-o directie in care chiar ar fi putut sa spuna ceva. Sau care sa faca vocea sa taca. Oricare varianta era buna.