You're so hypnotising could you be the devil, could you be an angel

[Deborah Petrova]

Era seara si garantat nu ar fi trebuit sa se afle acolo, dar chiar si asa micuta Bo apasa usor cleanta, inaintand in incaperea care acum arata ca vechea ei camera, cea in care crescuse. Trase aer adanc in piept in timp ce irisii sai albastrui, superbi si sclipitori se deplasara in toata camera, recunoscand diversele obiecte...oglinda mare de vreo 2 metri si ceva, cele doua dulapuri - ea niciodata nu avea haine indeajuns, patul gigantic si pianul pe care il iubise atat de mult timp.
Un zambet sters ii aparu pe buzele delicate, dar lipsite de culoare si inainta pana ajunse la pian, in fata caruia de aseza. Degetele ei lungi si albe se rasfirara numai decat pe clapele pianului, dand nastere unor acorduri melodice timide, dar atragatoare si curand incepu sa cante asa cum trebuia o melodie. Se auzira niste pasi, dar ea era prea ocupata cu pianul ca sa sesizeze ca in curand nu se va mai afla singura in incapere.

[Ema Snow]

• Flacara lumanarii palpaii scurt inainte de a se stinge, lasand-o pe tanara intr-un intuneric brusc. Ema clipi des, incercand sa se dezmeticeasca, dar nu se intampla nimic. Inchise cartea ce o tinea in poala si cauta prin bagheta. Lucru mult mai usor de zis decat de facut.
  " Leoth" sopti incet, iar varful baghetei se aprinse cu o lumina aurie. Era in apropiere, asa ca Soimeanca doar isi intinse mana pentru a-si recupera bagheta. Pentru o clipa, se gandi cat de prostuta si cat de neatenta fusese sa lase bagheta acolo, insa recunoscu - cu o oarecare rusine pentru propria persoana - faptul ca fusese mult prea prinsa in actiunea cartii. Asta era unul din putinele lucruri pe care Ema adora sa le faca indiferent de locatie: cititul unei carti bune. Dar pana la urma, asta necesita lumina, iar ea nu avea de gand sa stea cu bagheta suspendata in aer. Pur si simplu se plictisise de asa ceva, caci era regula de baza pentru fiecare noapte a ei.
  Soimeanca se ridica de pe podea, cautand putina liniste si ceva confort pentru trup si minte. Si, ce-i drept, nu erau prea multe locuri unde putea gasi asa ceva. Se rasuci pe calcaie detrei ori, facand pasi grabiti in fata peretelui gol. In final, usa mare, de lemn, se profila in zona pustie, iar Ema intra incet. Se gasi surprinsa de notele dulci ale pianului, o gramada de amintiri trezindu-se la viata in mintea ei. Trecuse atat de mult timp de cand nu mai cantase la pian! Insa realizarea o incremeni locului. Daca in Camera Necesitatii era un pian, iar muzica lui se auzea in ritmuri pasionale, atunci Ema nu era singura.
  Se apropie cu pasi lenti de silueta feminina ale carei maini dansau pe clape. Puse cartea sub brat si privi atenta, rabdatoare sa auda toata piesa.
  

[Deborah Petrova]

Genele lunguiete ale lui Bo se contopira, caci mai tot timpul inchide ochii atunca cand canta, degetele sale rasfirandu-se natural peste clape. Era destul de uimita ca inca stia o melodie pana la capat, trecuse asa de mult timp de cand luase lectii de pian incat nici nu stia exact cat, caci mereu micuta Bo pierdea notiunea timpului.
O serie de amintiri se derulara prin minte asemeni unui film vechi, prost, pe care nu-l poate opri sau schimba, facand-o sa tremura vag, involuntar. In cele din urma incheie melodia, lasandu-si mainile inerte pe langa corp, in timp ce un zambet anemic ii invada buzele.
Abia atunci realiza ca nu mai este singura si isi intoarse curioasa capul spre noua prezenta.

[Ema Snow]

• Un zambet delicat i se intipari pe buze cand tanara isi intoarse privirea spre ea.
  " Imi cer scuze. Nu doream sa deranjez" murmura Ema, suficient de tare incat fata sa o auda, dar suficient de incet incat sa nu sparga magia produsa de ecourile ultimelor note.
  Melodia avusese un efect calmant incredibil, chiar daca Ema regreta ca nu o prinsese pe toata. Parea interesanta si mai mult decat patrunzatoare. O facuse sa uite de grijile pe care le tot avea in ultimul timp... Lectiile, hartogariile pentru Sefie, bufnita care trebuia gadilata la orgoliul, dorul pentru persoanele dragi...
  Isi feri privirea, insa dupa cateva secunde se uita inapoi la fata. I se parea ca poseda un chip interesant. O satena cu ochi albastri. Nu erau multe fete satene sau brunete cu ochi de culoare deschisa la Hogwarts. Continua sa zambeasca, inca pastrand fragmente din melodie in minte.
  " Canti foarte frumos" spuse cateva secunde mai tarziu, incercand sa sune cat mai sincer, dar si cat mai politicos posibil.
  Incet-incet, Ema se gandi ca poate nu era cel mai bun moment sa fie acolo. Poate ca tanara avea nevoie de putina intimitate. Se dadu un pas inapoi.
  " Eu... eu pot sa plec... nu e o problema..." ingaima cateva cuvinte, usor rusinata, si mai facu un pas in spate.
  

[Deborah Petrova]

Bo clipeste de cateva ori privind-o pe tanara, in timp ce-si cauta in minte cuvintele cu care sa raspunda. Nici ea nu stia exact ce sa zica, in orice caz acel loc nu era al ei, cu toate ca acum intruchipa camera ei de cand fusese copil. Nu era foarte sociabila, nu obisnuia sa vorbeasca mai cu nimeni fiind genul singuratic. Singura cu care vorbea mai mult era sora ei, dar de cand se rupsese de aceasta Bo nu reusise sa se ataseze de nimeni altcineva, poate si datorita comportamentului sau destul de ciudat si a faptului ca, cateodata, raspundea in doi peri si nu arata tocmai ca cea mai amabila si placuta persoana. Plus ca nu era o companie prea placuta, tanara era destul acida, irascibila si sarcastica cu oricine.Era un fel de demon cu chip de inger, o intruchipare a rautatii.
- Poti sa ramai daca doresti, zice in cele din urma, zambindu-i bland, in timp ce-si indeparta suvitele castanii de pe frunte. Nu era stilul ei sa se comporte asa, dar nu putea tot timpul sa fie nemernica absoluta.

[Ema Snow]

OOC: Te rog sa modifici postul anterior. Fiecare postare RPG trebuie sa aiba cel putin 5 randuri. Incearca sa te axezi putin pe descrierea celor din jur sau chiar pe sentimentele si gandurile personajului tau.

• Ema aproba cu o miscare delicata a capului si ii multumi cu o voce mica. Ezita cateva momente, insa intr-un final inainta incet spre pian. Era o piesa lucrata cu migala. Mana Emei aluneca pe lemnul matasos, intunecat, in timp ce privirea ei analiza dimensiunea clapelor. Se intreba daca era acordat sau nu, dar apoi isi aminti ca, pana la urma, erau in Camera Necesitatii. Daca tanara avusese nevoie de un pian, de ce ar fi avut nevoie de unul dezacordat? Se abtinu sa nu atinga clapele ca de sidef.
  Instinctiv, privirea ei urma un traseu scurt ce infatisa linia melodica de la Fur Elise a lui Beethoven. Mi re mi re mi si re do la. Ema isi scutura brusc capul. Poate ca inebunea. Poate ca pur si simplu tanjea. Dar acum, chiar nu mai conta. Cu cartea strans tinuta in bratul stang, Soimeanca isi intinse mana dreapta intr-un gest simplu si deschis.
  " Eu sunt Ema Snow, apropo."
  Zambi prietenesc. Stia din experienta ca lumea devenea ceva mai deschisa si capata mai mult incredere atunci cand erau implicate zambete.
  

[Deborah Petrova]

Bo o priveste pe tanara cu ochii sai albastrui, oarecum hipnotici si ii prinse slab mana intr-a ei, zambind de asemenea, un zambet abia vizibil, atat de tipic ei.
- Deborah Petrova, dar prefer Bo, se prezenta si ea, accentul rus vibrand in fiecare cuvant. Pe langa asta micuta tanara era si raraita astfel incat ai fi putut jura ca are si niste radacini frantuzesti, desi nu era asa. Trecuse atata timp de cand nu mai vorbise in rusa fiindca nimeni din noile sale cunostiinte, mai mult sau mai putin apropiate, nu cunostea aceasta limba. Mai erau unele persoane fascinate de rusa ei perfecta si placuta la auz care o puneau sa vorbeasca doar ca sa o poata asculta, dar in ultimul timp nu se mai intamplase nici macar asta. Hmm, stii sa canti? o intreba in legatura cu pianul. Daca voia sa cante si ea o piesa, pe Bo nu ar fi deranjat-o absolut deloc.

[Ema Snow]

• " Bo atunci" zambi Soimeanca.
  Avusese intotdeauna o afinitate pentru porecle, in ciuda faptului ca nu prea le folosea. Si nici nu era genul care dadea porecle in permanenta. Doar doua, trei persoane foarte dragi ei. In schimb, nu o deranja sa ii strige pe ceilalti pe porecle ce le posedau, atata timp cat nu-i deranja. I se parea o metoda de evidentiere si un mod mai personal de prezentare. O cale mai deschisa.
  Se uita spre Bo cand aceasta vorbi, luand in detaliu chipul fetei.
  " Mm... Intr-un fel. Nu am luat niciodata lectii, dar am invatat cum am putut mai bine. E relaxant si uneori e cea mai buna metoda de a te descarca."
  Mana dreapta se indrepta spre clape, iar degetele se jucara repede in ritmul primului fragment al melodiei See you tomorrow. Notele vesele umplura incaperea, iar Soimeanca batu delicat masura cu piciorul in podea. Muzica se termina la fel de brusc precum incepuse, lasand in urma ecouri slabe.
  " Dar nu conteaza. Eleva noua?" intreba bine-voitoare, fixandu-si privirea asupra lui Bo.
  

[Deborah Petrova]

Bo zambi, ceva mai vizibil acum. Si ea considera cantatul la pian un mod perfect de relaxare. Asculta atenta melodia, scapand din nou se suvitele enervante ce ii faceau vederea neclara.
- Mhm, da, cam asa ceva, raspunde intrebarii, clatinand neincrezatoare din cap. Ea se adapta foarte greu locurilor noi, era conservatoare, prefera sa ramana in locuri pe care le stia ca pe propriul buzunar, dar parintii ei o mutasera aici si nu se putea plange, doar era o scoala buna. Sa nu mai vorbim de persoane noi, socializa si se imprietenea greu cu persoanele din jur, fiindca era o fire dificila, pretentioasa si nu multi se intelegeau cu ei. In plus avea reactii neasteptate, cateodata surprinzatoare in mod negativ pentru cei din jur. Oricum ea nu s-ar fi schimbat niciodata si nici nu si-ar fi schimbat principiile si opiniile doar ca sa faca pe plac cuiva.

[Ema Snow]

• O privi cu atentie, in timp ce firele gandirii se desfasurau in voia lor. Poate ca era doar datorita faptului ca Ema invatase sa faca profiluri psihologice sau poate ca era doar o caracteristica puternica, insa observa destul de usor felul in care erau formulate raspunsurile lui Bo. Scurte, clare, la obiect. Cumva restranse, retrase, incete, nesigure. Ema isi pleca usor capul, realizand ca probabil avea de a face cu o introvertita in toata puterea cuvantului. Un zambet bland i se intinse pe buze. Si ea fusese candva asa, tacuta si la locul sau. Inca mai se manifesta astfel, in momentele de puritate comportamentala. Si, daca nu ar fi fost sa tina cont de povestea in care se afla si sa fie nevoita sa se plieze pe cerintele situatiei, tot asa ar fi continuat sa se comporte. Da, Emei ii placea comunicarea, insa nici tacerea nu o deranja. Nu era tipul de om care se simtea incomod in linistea dintre doua persoane. Uneori deschidea subiecte, alteori participa la vorbele celorlalti. Uneori doar statea de o parte si asculta. Insa, indiferent de situatie, rar se simtea inconfortabil.
  " O sa te obisnuiesti" spuse bland si incet. Nici ea nu stia daca se referea la faptul ca Deborah o sa se acomodeze intr-un final cu locul sau daca o sa se obisnuiasca la un moment dat cu prezentele 'hogwarts-ienilor'.