Je ne regrette rien

[Samantha Ravenclaw]

SAMANTHA RAVENCLAW

About.
Full Name: Samantha Roberta Ravenclaw
Nickname(s) Sam, Roby.
Age: 22
Job: redactor Zeflemistul
Anything else: magmetamorf, animag(sfinx)


More about
Likes
-Bombonele
-Ciocolata
-Cartile
-Transfigurarea
-Cadourile
-Glumele bune
-Toamna
- Herself

Dislikes
-Copii
-Sobolanii
-Primavara
-Snobii

Addicted to
-Ciocolata
-Carti
-Pink
-Black
-Barfe
-Make up


Family.
Mother Olivia Ravenclaw
Father Mathiew Ravenclaw
Other no one intrested


Obiecte in posesia ei.
-Seif in Gringotts
-Salamandra bicefala de foc
-Frigideras pufos
-Mancare pt salamandre
-Ravenclaw Palace


Remember to buy.
-masina personala- cumparat
xx-don't touch it!
xx- uh.... za pink ine is in reparatie? za yellow one is here...
xx- uhm... poate prietenul meu ar putea sa o imprumute...
-Ciocolata- cumparat
-Bagheta magica- cumparat
-elicopter personal-cumparat xx
-matura zburatoare mai performanta-cumparat xx
-eventual propria echipa de vajthat-cumparat
echipa copiilor xx
echipa din liga internationala xx

-aminteste-ti sa scimbi costumele de la echipa din liga, si sa le scimbi tuturor maturile cu unele roz


_____________________________________________________________
Two looks, the same person...

Usualy looks like:
[img]<span style="color:#f00">[Trebuie sa fiti <a href="/profile.forum?mode=register&/register?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">inscris si <a href="/login.forum?/login?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">conectat pentru a vedea acest link]</span>

For DE:

[img]<span style="color:#f00">[Trebuie sa fiti <a href="/profile.forum?mode=register&/register?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">inscris si <a href="/login.forum?/login?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">conectat pentru a vedea acest link]</span>

_______________________________________________________________

Uneori are si alte moduri de a se arata in public:

[img]<span style="color:#f00">[Trebuie sa fiti <a href="/profile.forum?mode=register&/register?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">inscris si <a href="/login.forum?/login?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">conectat pentru a vedea acest link]</span>

[img]<span style="color:#f00">[Trebuie sa fiti <a href="/profile.forum?mode=register&/register?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">inscris si <a href="/login.forum?/login?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">conectat pentru a vedea acest link]</span>

________________________________________________________________

[Samantha Ravenclaw]

17 december
1995
al cincilea an de studiu

.Memories.

O lacima, doua lacrimi. Fiecare secunda a vietii ei se scurgea odata cu lacrimile. Fiecare lacrima o facea sa se infioare si mai mult. Parea ca astepta clipa in care o silueta neagra va veni sa o ia in lumea de dincolo. Poate atunci avea sa fie fericita, sa se simta bine, poate ca avea sa simta ca si ea era din aceeasi poveste ca restul. Fiecare clipa de singuratate o facea sa verse tot mai multe lacrimi, fiecare clipa in compania cuiva o facea sa se simnta singura, fiecare clipa de neincredere o facea sa simta ca era complet in afara ritmului. Fiecare cuvant pe care-l spunea era fara sens. Oare de ce mai traia? Se tot intreba daca mai avea vreun sens sa traiasca. Oricat incerca sa gaseasca un motiv bun pentru a nu cauta caile spre bratele mortii, nu reusea. Nu gasea motivul pentru care continua sa traiasca. Ar fi trebuit sa mearga sa se arunce dintr-un turn. Cel mai intalt turn poate. Dar nu, ata nu ar fi fost prea sigur. Dar moartea sigura venea. Destul de incet, insa sigur. Lacrimile. Reprezentau o clepsidra. O clepsidra la care nu stiai sigur momentul in care tot nisipul se va scurge pana la ultima picatura. O clepsidra plina de surprize.
'Nimeni nu merita lacrimile tale, iar cei care le merita cu adevarat nu te vor face niciodata sa plangi...'
Multi spuneau asta. Dar nimeni nu stia pin ce trecea ea in fiecare moment. Viata de cosmar pe care o dusese, cu multe dezamagiri si surprize neplacute o facea sa dea uitarii aceste cuvinte. Cuvinte fara noima, fara de inteles. Sunau asa ciudat, pareau sa fie rostita intr-o altalimba, limba necunoscuta ei. Totul era necunoscut ei. Motivul pentru care se nascuse, motivul pentru care fusese obligata sa traiasca intr-o astfel de lume, mizerabila, materialista si plina de ura. Da, o lume oribila. Atat de cruda si de nemiloasa, atat de incolora. Incet, incet, totul isi pierdea culoare, incepea sa arate ca intr-o fotografie alb-negru.
Se ridca din pat. Merse usor, incercand sa nu tulbure nimic, spre masa, apoi iesi din turnul in care nu credea ca avea sa se mai intoarca vreodata. Lacrimile siroiau in continuare pe chipul ei, in timp ce cauta un coridor mai retras. Avea sa grabeasca totul. Nu avea sens sa mai astepte ca nisipul din clepsidra sa se scurga. Nu mai putea sa astepte. Intr-o mana tinea un pumnal stralucitor. Avea sa-l foloseasca cat de curand. Avea sa paseasca spre lumea de dincolo. Avea in curand sa intalneasca bratele reci ale mortii. Dar pentru ea ar fi venit ca o picatura de fericire intr-o mare de tristete. Ar fi fost gata sa primeasca asta cu bucurie. Poate acolo avea sa-si gaseasca un loc al ei si doar al ei. Un loc unde sa se simta bine, unde sa simta ca era din aceeasi poveste.
Gasise coridorul. Destul de intunecat si sinistru. Era perfect. Inainta cativa pasi spre el. Dorea un colt mai ascuns. Acum era sigura ca va muri. Avea sa moara in scurt timp. Bagheta ei era in cel mai adanc buzunar al robei caracteistice casei ei, pe care stralucea insigna de Prefect.
'Speranta moare ultima...'
Cine spusese asta nu avusese o viata ca a ei. O viata plina de dezamagiri. O viata atat de cruda pentru un copil. Da, mult prea cruda. Multi spuneau ca viata merita traita, dar pentru ce? Ca sa ai parte de dezamagiri? Pentru a intalni oameni care se joaca cu tine, care profita de tine?
Mana in care tinea pumnalul tremura putin. In scurt timp avea sa moara. Stia . Simtea. Poate ca cineva avea sa-i descopere corpul, sau poate nu. Poate ca avea sa fie lasata acolo, sa putrezeasca si sa ramana singura. Singura... La fel cum fusese si pana atunci.

Mana in care tinea pumnalul incepuse sa tremure. Incepea sa-si piarda curajul. Dar nu, trebuia sa o faca. De ce? De ce nu? De ce da? De ce nu da? Da-mi un raspuns. Argumente pro si contra. Doua coloane, A, pentru si B, impotriva. Iti asterni gandurile pe hartie, apoi rupi hartia in bucatele, si aprinzi bucatica cu bucatica, si focul mistuie totul. Dispare, ca si cum n-ar fi existat. Negare.. Ti-e frica de propriile ganduri, de propriile sentimente, de propria persoana. Nimeni nu te vrea, nimeni nu intelege, nimanui nu-i pasa si atunci esti pus in fata ta. Si observi ca stai in calea fericirii tale. Cand drumul e liber, tocmai tu, dintre toti, iti ingreunezi drumul, iti complici situatia.. si te urasti. Pentru ceea ce esti, pentru ceea ce ai fost, pentru ceea ce vei fi. Tu singur iti faci rau si iti place, caci continui sa traiesti, continui sa lupti pentru un scop, pe care nu il cunosti si care nu stii daca merita. Si ramai in intunericul existentei tale, si parca faci tot posibilul sa nu faci tot posibilul sa-ti revii. Si trece.. o secunda, un minut, o ora, o zi, o saptamana, o luna, un an.. Esti mort, fara sa mori in adevaratul sens al cuvantului. Si totusi, sunt lucruri mai rele decat moartea. Stai singur, inconjurat de prieteni, pierdut printre ganduri, ratacit in depresie. Indiferenta doare si durerea se plateste.
'Speranta a... nu a murit... s-a sinucis...'
S-a sinucis... Exact ce ura ea sa faca. Acest gand o apasa de zile intregi, dar acum, acum era clipa. Lacrimile erau si mai abundente pe chipul ei. Totusi, era tanara... Atat de tanara... Si atat de nefericita. Ar fi vrut sa fi existat un moment in care sa se simta bine, sa iubeasca. Sa ibeasca... Iubirea... Nu avusese parte de ea pana acum... Nu o intelegea.
'De ce iubim?'
Asta era o intrebare pe care nu ezita sa si-o puna. Si totusi de ce?
'Ne nastem singuri, murim singuri'
Nu putem trai singuri? Avem capacitatea de a supravietui, instinctul de adaptare. Si ce e frica? O notiune abstracta, cu sau fara, monotonia continua. Dar traiesti, irosind probabil timp pe care o sa-l regreti mai tarziu, dar la care acum nu te gandesti si care acum nu te intereseaza.
Si fara dragoste, nu supravietuiesti? Viata continua, si tu odata cu ea. Dar dragostea da sens vietii, spulbera rutina, incurca monotonia. Iti aminteste sa zambesti, iti da speranta, iti aduce o raza de lumina, in intuneric.. Si te sprijina. Mai important decat tot.. Ultimul refugiu in situatii de criza, in momentele cand nu mai poti continua, cand ajungi un cadavru umblator, cand traiesti doar pentru a face umbra pamantului, cand supravietuiesti doar din instinct. Iubirea, o citadela, o mica fortareata, in care se adaposteste grija si tandrete. Straluceste, tu esti lumina, si eu sunt intunericul ce se pierde in fata ta, acum esti soarele si eu raman umbra noptii. Intinde-ti aripile si adaposteste-ma, zboara, dar ia-ma cu tine, aminteste-mi ca fara rau, nu exista bine. Stiu ca nu pot sa te pierd, caci nu esti a mea. Te implor sa ma minti, lupt pentru aceasta sansa printre atatea lacrimi.
Si totusi de ce? Nu mai putea sa inteleaga. Totul era atat de complicat... De ce sa iubesti, daca trebuie sa suferi? De ce suferi daca nu iubesti? De totul se bazeaza pe minciuni. Minciuni mai mult sau mai putin stralucite. De ce totul pare fara culori cand nu iubesti?
Dragostea, rau cu rau, dar mai rau fara rau.
Stiu ca pot, dar nu vreau sa pot. Gaseste-ma, descopera cine sunt cu adevarat, insista, lupta pentru mine, patrunde-mi in inima si in gand, nu renunta. Nu-mi distruge speranta, nu ma lasa in disperarea monotoniei.
Iarasi speranta... Speranta care pentru ea nu mai exista... Dar existase vreodata? Alte intrebari, intrebari fata raspuns... si poate fara sens... De ce existau intrebari daca nu exista si raspuns pentru ele? De ce?
Fii pregatit sa gresesti, sa gresesc, sa-ti gresesc, sa-mi gresesti, sa urasti, sa ma urasti, sa fii urat, sa minti, sa ma minti, sa fii mintit. Alege cu incredere, respecta-ti alegerea. Citeste cu atentie instructiunile jocului. Gandeste-te bine. Hotaraste-te. Frica... Ti-e frica. Nu atat de pericol, cat de necunoscut, de a-ti infrunta teama, de a continua. Am incredere in decizia ta si o voi respecta, oricare ar fi aceasta. Te astept, te iubesc. Vii?
Ar fi vrut sa fi putut spune macar odata in viata ei aceste cuvinte, sau macar sa gandeasca la ele. Insa nu. Nu avusese ocazia, iar de acum incolo era sigur ca nu avea sa o mai aiba.
Ridica mana in care tinea pumnatul. Il apuca si cu cealalta si il ridica. Da, in curand avea sa moara. Sa nu mai sufere, poate chiar sa fie fericita.
Un sunet ciudat o facu sa-si scape pumnalul pe jos.
Moartea, o trecere? Cand? Unde? Cum? Incerca mut sa-mi explice, ca prin moarte, se apropia de marea iluminare a tuturor intelesurilor, iar nu de sfarsitul unei vieti pamantene, de uscarea treptata a carnii si topirea ei definitiva in pamant?. Toti cauta raspunsuri ca sa-si puna intrebari. Crede si nu cerceta. In tacere, ma indeamna sa accept.. ideea, sentimentul, versiunea unui final. Finalul unui joc, numit viata. Si nivelul urmator? Cele doua categorii de oameni: cei care concep moartea ca un sfarsit al vietii si al trupului si cei care si-o infatiseaza ca un inceput al unei noi existente spirituale. Ea facea parte din cea de-a 2-a categorie. Ce putin asa credea. Acum, totul era si mai in ceata... Nu mai putea sa inteleaga. Inca cauta pumnalul de pe jos.

"Stai..."
O voce clada, pe car enu o mai auzise vreodata o opri... Simti cum un baiat o ia de mana, o ridica, ii arunca pumnalul gasit in cele din urma, si apoi o saruta pasional....

Mai mult nu-si putea aminti...

Toti cei ce se simt bine, zambiti si pentru mine...

[Samantha Ravenclaw]

14 februarie
1995
al cincilea an de studiu

.Nothing important.

'Ce ciudat...'
Tinea in mana o plata destulde ciudata. Era sigura ca nu trebuia sa creasca acolo, in Padure. O studia cu atentie, incercand sa descopere toate detaliile. Bagheta era aprinsa undeva in apropierea locului unde se asezase ea. Pamantul umed ii crea un oarecare discomfort, insa uitase de el cand descoperise planta. Avea petalele frumoase, galbene si se inchideau si deschideau la intervale de cateva secunde. Era foarte draguta si delicata. Se intinse dupa bagheta si stinse lumina pentru ceva timp. Cand o aprinse floarea rara pe care o descoperise se alfa intr-o cupola de sticla, ferita de orice peicole. Da, acum putea sa se intoarca in castel, pentru a examina mult mai detaliat acea floare.
La lumina slaba a baghetei nu vazu aleea pe care trebuia sa mearga, asa ca fata continua sa mearga drept, asteptand sa zareasca in orice clipa silueta impunatoare a castelului. Si o zari, insa nu era unde crezuse ca avea sa ajunga. In apropierea ei era un copac. Un copac ingrozitor de familiar, care pastra o amintire nu prea roz. Cateva voci sterse pentru ea se auzeau de acolo.
"Irma?!"
Singurul cuvant pe care reusi sa-l pronunte. Irma... Irma... Cea care murise din vina ei, doar din vina ei. Oare era ea? Si daca era ea, atunci de ce se intorsese? Dorea sa se razbune? Sa o faca sa plateasca pentru ca murise din vina ei?
'Si era atat de tanara...'
Flutura bagheta si facu cupola sa zboare spre castel, si sa se aseze pe masa din camera de zi a casei ei.
Iar ea... Ea alrega cat putea de repede spre acel copac. Dorea sa stie, sa o vada... Sa o mai vada odata... Oare cand avea sa o mai vada daca rata aceasta sansa? Cand avea sa mai afle, sa mai alfle de ce aparea mereu doar unde era ea...Inchise ochii. In timp ce continua sa alerge vedea in fata ochilor totul: cum o revazuse ultima data, cum o vazuse evaporandu-se, cum... cum pusese in pericol mai multe vieti: Irma, Irma care murise, Chloe si...
"Katia!"
Nu era Irma. Vocile acelea apartineau unei persoane care ii era atat de draga, dar pe care o ura atat de mult. Era atat de diferita. Machiajul, parul... toul, totul era mult prea diferit. Ce se intamplase cu ea?
Isi plimbas privirea de la copac la ea, si invers, observand o noua fata. Da, acum era momentul sa isi faca aparitia.
"Oare de ce tineam eu minte ca e interzis sa te plimbi fara sens noapte, mai ales in preajma acestui copac?"
Bagheta lumina fetele celor doua. Asta o facea pe Katia si mai diferita. Parea sa fie de nerecunoscut.

______________________________________

Irma- o fosta prietena, moarta din cauza mea
Katia- cea pe care nu o putea suferi. Insuportabila.
Chloe- sora Irmei. S-a sinucis la doua saptamani de la moartea surorii ei. Pana atunci nu m-a iertat niciodata.

[Samantha Ravenclaw]

5 marite
1995
al cincilea an de studiu

.Why?.

"Sunt... Irma..."
NU, nu era Irma. Orice ar fi zis, nu era Irma. Irma nu era astfel. Cea care statea acolo, langa ea, si preindea ca era Irma, era altcineva. Nu-i pasa cine era. Vroia sa stie unde era Irma. Ramasese acolo, inghenunchiata in fata copaculuio care-si agita crengile. Privea pamantul in continuare. Nu avea curaj sa ridice ochii. Ii era teama de ce ar fi putut vedea daca-si ridica privirea. Nu avea cum sa o vada pe Irma. Desi fantoma susitinea ca era ea, nu putea sa creada asta. Dar cine era? De ce venise acolo? Oare dorea sa o distruga? Oare luase infatisarea Irmei, sperand sa o poata pacali? Dar de ce pe ea? Poate pentru ca ea fusese de vina pentru moartea ei? Intr-adevar, ea era responsabila pentru moartea Irmei. Ea o obligase sa stea in acea camera pana cand sosisera...
Ridica putin ochii, insa ii pleca la loc. Nu putea sa vada. Corpul sidefiu, atat de asemanator cu cel al Irmei, parea atat de fals. Nu era o fantoma. Era doar un truc. Un truc ieftin care ajuta la... La ce? La razbunare? Da, existau multe persoane care doreau sa se razbune pe ea. Sau poate era doar o farsa? Si aceasta varianta era posibila. Ar fi fost gata sa creada oricare dintre aceste doua variante, insa daca cineva, oricine in afara de fantoma i-ar fi spus ca intr-adevar, fantoma era Irma, nu l-ar fi crezut. Prefera sa se agate de aceste doua teorii bizare si aproape imposibile, decat sa creada ca in fata ei era Irma. Ar fi fost gata sa creada orice, dar faptul ca in fata ei era Irma niciodata.
Ramasese tacuta privind in continuare pamantul. Vantul adia usor, calmand parca ramurile copacului violent. Incet incet, cateva lacrimi isi facura aparitia pe obrajorii ei catifelati si inocenti. Se gandea la Irma. La Irma inainte sa moara. 'Era totusi atat de tanara, de inocenta...' O alta lacrima se scurse usor pe obrajorul ei. 'Si totusi a fost vina mea...'
"Dar... chair sunt Irma..."

II era frica. Frica de ce? De ce ar fi putut sa vada daca in acel moment ar fi ridicat privirea? Lacrimile ei continuau sa curga peste pamantul umed. Ochii umezi indrazneau din cand in cand sa ridice privirea spre cerul instelat, insa nu spre cea care spunea ca era... Irma.
Ramurile salciei se invarteau amenintator spre Samantha, incercau aveau cum sa o atinga. Adierea usoara si placuta a vantului facea parul soimaritei sa fluture. Iar soimarita plangea. Poate era pentru pima data cand cedase lacrimilor. Chipul ei era atat de palid incat parea de nerecunoscut.
<Dar... chiar sunt Irma...>
Nu, nu putea sa creada. In timp ce lacrimile se scurgeau fara oprire spre pamantul umed de langa copac, in capsorul ei supra incarcat de cuvinte neintelese, rotitele se invarteau la viteza maxima, incercand sa gaseasca ceva. Insa nu. Munca lor era zadarnica, in timp ce neincrederea si furia ii veneau in ajutor.
"MINTI!"
Printre hohotele de plans tipatul ei sfasiator rasuna in imprejurimi. Neincrederea si frica era reflectata cum nu se putea mai bine in tipatul ei. Incepea sa devina isterica.
Se simtea oribil. Simtea mai mult ca niciodata ca ii era frica. Ea, cea care crezuse ca nu avea nici o slabiciune... Temerile ei ieseau la iveala. Din ce in ce mai multe si mai ciudate. Ar fi vrut sa se ridice, sa plece de acolo, sa fuga, sa fuga de propriile temeri, de propriile amintiri. Sa plece cat mai departe de acolo, sa nu se mai intoarca vre-odata. Sa poata uita de tot ce se intamplase acolo. Ar fi plecat bucuroasa, chiar daca stia ca aer fi trait o viata oribila, plina de remuscari si intrebari fara raspuns. Intrebari fara raspuns.... Rasareau la tot pasul, scotand la iveala fiecare particica dintr-un om. Uneori scotea la iveala latura sensibila, alteori latura malefica... Dar in acest caz, oare ce scotea la iveala?
Se simtea pustiita, lipsita de ajutor. Statea acolo, cu gandurile si amintirile ei triste reflecantu-se in lacrimile care continuau sa curga. Ar fi plecat, insa ceva o tinea acolo, o facea sa ramana acolo. Parca genuncii se lipisera de pamant, si in fiecare clipa se afunda tot mai mult, pana in clipa in care avea sa moara, sa se innece in propriile ganduri si amintiri, in propriile temeri si in propriile slabiciuni. Cu fiecare clipa se afunda mai mult in necunoscut. Necunoscut... fiecare clipa o facea sa se piarda in neant, sa nu mai stie, sa nu isi mai dea seama ce ros avea ea in aceasta lume. O lume plina de ura, de sentimente si ganduri negre, o lume trista... Prea trista. Iar ea... Simtea ca nu se potrivise pana atunci,. Ca fusese intotdeauna ca o piesa dintr-un alt puzzle, ratacita printre celelalte si care ii incurca mereu pe toti. Fiecare lacima ce cadea pe solul rece parea sa reprezinte o secunda a vietii ei. O vaiata trista, plina de neintelegeri si plina de ura. Iar intrebarile si cuvintele neintelese sau fara sens o urmareau fara incetare, pana in ultima clipa. Ultima clipa... Cand izvorul lacrimilor avea sa sece, atunci ea avea sa moara. Ii era sortit sa traiasca o viata trista,m in care lacrimile sa reprezinte totul. Fiecare lacrima avea parca o importanta deosibeita pentru ea. Ar fi trebuit sa fie pretuite, nu lasate sa cada la voia intamplarii, si sa aduca dupa ele cea mai infioratoare clip, clipa mortii. Moartea... Infioaratoare. Asa spun cei mai multi. Dar ea, ea ar fi fost mai mult decat fericita. Ura din suflet s-ar fi imprastiat, la fel ca si clipele fericite, la fel ca si orice vis sau amintire. O usurare. O urusoare pentru oricine avusese o viata ca a ei.
Clipa mortii se aporpia cu fiecare lacima ce cadea pe pamant... O stia. Intelesese. Poate era unul din putinele lucruri pe care le intelesese. Pe care le stia. Atatea goluri, goluri care o impiedicasera sa aiba o viata fericita, cu vise care sa se adevereasca. Visele... Atat de reale, si totusi atat de imposibile. Dar clia,. clipa de fericire in care iti imaginezi, in care iti imaginezi ca traiesti altfel, ca evadezi din viata de cosmar, era nepretuita. Oricine si-ar dorio. O singura clipa in viata, si poate cea mai fericita. Viata de cosmar... O viata mult prea nefericita, mult prea nepotrivita pentru un copil. Un copil. Da, era un copil. Un simplu copil...

[Samantha Ravenclaw]

[img]<span style="color:#f00">[Trebuie sa fiti <a href="/profile.forum?mode=register&/register?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">inscris si <a href="/login.forum?/login?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">conectat pentru a vedea acest link]</span>
[img]<span style="color:#f00">[Trebuie sa fiti <a href="/profile.forum?mode=register&/register?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">inscris si <a href="/login.forum?/login?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">conectat pentru a vedea acest link]</span>
[img]<span style="color:#f00">[Trebuie sa fiti <a href="/profile.forum?mode=register&/register?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">inscris si <a href="/login.forum?/login?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">conectat pentru a vedea acest link]</span>


All images are © Josefine Jönsson, from DevArt.

[Samantha Ravenclaw]

Iti voi trimite salcamii
Sa-ti imbrace fereastra
Si ploile
Sa te inunde...
Iti voi trimite doar o secunda din fiecare noapte
Cu care ma acopar in singuratate
Si cioburile zilelor din lungul aprilie,
Ti le voi trimite pe toate.
Iti voi trimite o litera din numele meu
Si culoarea ochilor insingurata.
Odata cu pasii tacuti
Iti voi trimite ecoul primului cuvant
Si panda ultimului sarut, s-o asculti.
Iti voi trimite din suflet un zambet serafic;
Primeste-le si-nvata sa daruiesti in schimb
Un trandafir ingalbenit de vreme
In tanguirea unei strune de vioara
Pierduta-n miza inocenta
A celui mai vechi joc
Si vei primi, probabil,
Incendiare clipe-umbrele unui foc.


[img]<span style="color:#f00">[Trebuie sa fiti <a href="/profile.forum?mode=register&/register?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">inscris si <a href="/login.forum?/login?redirect=%2Ft1427-je-ne-regrette-rien">conectat pentru a vedea acest link]</span>
_____________________________________________________________

[Samantha Ravenclaw]

6 decembrie.

.the life of a b.itch.

M-am nascut in Thailanda, la 100 de kilometri de Bangkok, la resedinta de vara a familiei noastre de la Bang Pain, pe malul Menamului, nu departe de vechiul palat al regelui Mongkut, care, ironie a sortii, a fost prima persoana care a incheiat un acord comercial cu Anglia.
Daca o natura vulcanica i-a permis acestuia din urma sa dea nastere la 82 de copii, desi si-a petrecut 16 ani de existenta intr-o manastire, parntii mei, mai modesti, n-au avut decat trei. Diica unica, iata-ma deci fixata intre Phrat, fratele meu cel mare si Chakri, mezinul.
Imi vedeam putintatal. Inalt functionar, isi petrecea majoritatea timpului la minister. La acea epoca, mama mea era considerata una dintre cele mai frumoase femei din inalta societate a Bankokului. Acaparata de vizitele ei mondene, de operele de caritate si de migrene, de noi nu se mai ocupa deloc. Existau doar "bone" pentru astfel de treburi.
Nu stiu daca o iubeam sau o uram. In orice caz, ii reprosam raceala si faptul ca ne tinea la distanta in orice imprejurare, ca si cum eu si fratii mei am fi avut raie. Ai fi crezut ca si-a impus sie insasi aceasta regula de a nu manifesta nici un sentiment la adresa noastra, cu exceptia, poate, a lui Chakri, fratele meu cel mic.
La un moment dat, zarind-o cum aluneca printre doua paravane, cu fata inexpresiva, indiferebta la tipetele noastre de copii, ne-am hotaratm sa ne razbunam si am inceput, eu si fratele meu msi mare, sa o supranumim "Fantoma". Folosirea aceste porecle ne crea un fel de bucurie prosteasca si dezlantuia hohote de ras la fel de intense de parca am fi vorbit "porcarii".
Si totusi era atat de frumoasa, cu parul ei bogat, strans intr-un coc greu, rasucit, si cu profilul nelinistit de "madona", cum spunea tata, un mare admirator al picturii italiene. Dar ce ne puteam noi face cu o mama atat de distanta si perfecta, la fel de proaspata pe cea mai toridam caldura, cand nici unul dintre noi -inclusiv tata- nu avea scapare cand ne apucau mancarimile? Ceea ce-mi doream eu era o "mamica", una adevarata, care sa vorbeasca, sa rada, sa planga, sa tipe(in sfarsit, nu prea mult!). In loc de toate acestea, niciodata o izbucnire, rar cate un zambet si intotdeauna, manusile ei mici, brodate cu alb, ca si cum s-ar fi ferit de orice contact din afara, respectiv de degetele noastre manjite cu dulceata de mango.
Imi bateam capul toata ziua: ce prostie sa inventez pentru a reusi, macar odata, sa-i sparg acea imagine inghetata de papusa frumoasa de portelan? Sa ma arunc in bazin? Riscam sa ma innec fara sa aflu daca gestul meu a provocat reactia asteptata. Sa calc in picioare ofrandele aduse zilnic Zeilor Casei? Eram prea lasa ca sa risc sa-mi atrag fulgerele lor de manie. Si-asa trebuia sa li se construiasca o isa speciala in fundul gradinii, pentru a nu fi deranjati de umbra locuintei. Desigur, puteam sa-mi sugrum pasarea: mama ar fi scos un strigat prelung si strident cand ar fi descoperit corpul ei moale si cald pe covorul galben din camera ei. Dar imi iubeam prea mult pasarea.
Intr-o noapte,am gasit. A doua zi am asteptat cu rabdare pana la apusul soarelui, ora la care broscoii isi dreg melodios glasul si adultii isi sorb bauturile alcolice pe veranda, savurand din plin racoarea serii.
Era ora cand mama, inainte de a se duce sa-si rearanjeze pieptanatura, isi indeplinea, glaciala, ritualul de a depune pe fruntile noastre un sarut micut, in timp ce noi ii adresam urari de "noapte buna".
Ins eara aceea, ca o gazda perfecta, imbracata intr-o rochie galbana, de culoarea lamaii, creatie a nuunui desinger european, mama parea deosebit de vedela. I-am aatat privirea inainte sa apuce sa intoarca capul, si, incercand sa i-o retin, m-am auzit declarand cu o voce detasata, ca pentru a aprecia mai bine efectul:
"Stii, mama, m-am gandit... cand o sa fiu mare o sa ma fac o c**va."
Apoi am clipit din ochi, temandu-ma deja de palma care, fara nici un dubiu, urma sa se striveasca de fata mea. Nimic. Plina de temeri, am intredeschis un ochi. Mama ma privea blocata, iar in strafundul ochilor i se citea o durere sfasaietoare. De ce o spusesem? Nu voisem sa-i fac rau, ci doar sa o vad, macar o data, furioasa.
Barbia a inceput sa-i tremure. Am crezut ca o sa planga. Tulburata, am intins mainile spre ea. As fi vru sa-i strig: "Mama, mama, ia-ma in brate, era doar un joc, ca sa radem". Prea tarziu. Imi intorsese deja spatele, dreapta si rece; un romb de lumina ii dansa pe umarul gol, ca un tatuaj ciudat, stralucitor.
Castigasem. Timp de o saptamana, am fost privata de unicul sarut al zilei.

[Samantha Ravenclaw]

3 ianuarie

.Trecut-au anii.

Scotocind printr-un cufar vechi, prafuit, cu o incuietoare ruginita si cu un aspect sumbru, am descoperit unul din cei mai buni prieteni pe care-i aveam inca din copilarie. Un carnetel mic, din piele, cu scoartele cojite si cureaua din piele aproape rupta. Jurnalul meu. Scumpul meu prieten caruia ma confesam inca de cand eram de-o schioapa. Singurul lucru din lume care nu ma parasise, despre care stiam ca-mi va fi alaturi mereu.
L-am scos privindu-l cu nosltalgie, amintundu-mi de toate momentele placute ale vietii mele. De toate aventurile petrecute in vremea adolescentei, cand eram o blondina fermecatoare dupa care se tineau toti baietii din Beauxbatons.
M-am indepartat de cufar, notandu-mi in minte sa ma intorc si sa cotrobai prin el, spre a gasi noi amintiri despre viata pe care o pierdusem, pe care o aruncasem cu atata ignoranta intr-un cufar vechi si prafuit.

M-am intors in salonul gol al palatului familiei mele, privind la imprejurimile triste, si amintindu-mi de clipele tineretii, de viata pe care o avusesem inainte sa ma retrag in acest palat din centrul Parisului, de viata pe care o avusesem acum douazeci de ani...