Memoriile Nimanui

[Aylee L. Lovel]

Story of my life...

In noaptea aceea Arla pleca de acasa. Isi lua niste haine mai groase, iar in rucsacelul ei cu flori isi impacheta niste mancare. Parasi casa fara regrete, fara sa se uite inapoi, dar cu lacrimi in ochi. In timp ce mergea singura prin noapte, incepu sa ploua. O ploaie cu picaturi mici, dar desi, o lovea pest efata, peste maini, peste parul pana la mijlocul spatelui. Fetita se duse sub pod, singurul loc ferit de ploaie si de privirile nedorite ale curiosilor. Adormi acolo, cu capul pe rucsacul ud.
In dimineata urmatoare se trezi devreme, caci simtea ca cineva o priveste. Cand se ridica in capul oaselor, vazu un politist zambitor, cu un termos in mana. Acesta ii zise ca o gasi in rondul de dimineata, dar nu a vrut sa o trezeasca, asa ca mai bine s-a dus sa ii pregateasca niste ceai. Si cu aceste cuvinte ii intinse termosul. Insa, cand afla cine era, au dus-o acasa, unde parintii se chinuira sa le explice ca ei nu o mai recunosteau pe Arla drept fiica, pe ciudata aceea. Politistii le explicara ca oricum fata va trebui sa stea cu ei pana se fac actele, asa ca Arla se trezi incuiata in fosta ei camera, pentru trei zile, timp in care putea sa manance doar ce isi luase cu ea in noaptea aceea. Apoi, intr-a patra zi, o voce din fata usii ii spuse ca o vor lasa sa plece, dar inainte sa iasi, trebuie sa astepte zece secunde, ca sa poata fugi. El, tatal ei, nu mai avea curajul sa dea ochii de ea. Insa Arla nu astepta cele zece secunde, ci, in momentul in care auzi incuietoarea, se napusti afara din camera, la timp ca sa isi vada tatal cum fuge mancand pamantul. Vrajitoarea cobora scarile si intra in camera de zi, unde o astepta o femeie de vre-o cincizeci de ani, care o lua de mana si o conduse afara din casa aceea. O urca intr-o masina veche, care o conduse pana in afara orasului, pana la o cladire darapanata, ce parea veche de cel putin doua secole. Inauntru i se arata dormitorul fetelor, dormitorul baietilor, sala de mese, bucataria, spalatoria si camera de zi, apoi fu din nou condusa in dormitor, ca sa i se arate patul ei. Un pat exact in capatul camerei lungi.
Primele doua saptamani trecura linistite. Arla nu vorbea cu nimeni, nimeni nu vorbea cu Arla. Cand era ora mesei, manca. Cand era randul ei la spalat vasele, atunci spala vasele. Sambata isi spala hainele, in timpul saptamanaii mergea la scoala, iar in timpul liber, dupa ce isi termina temele, citea. Totul era bine pana intr-o dimineata, cand imbracanduse se uita in oflinda. Dar in loc sa isi vada doar propria reflexie, vazu in spatele ei un mosntru. De fapt nu semana cu un monstru, dar cand se uita la el, aceasta impresie i-o lasa. S-a intors repede, dar in spatele ei nu era nimeni. Apoi s-a uitat din nou in oglinda, unde aparu din nou mostrul. Cand ea ridica mana, monstrul facula fel, cu un zambet sinistru pe fata. Atunci [strike]monstrul[/strike] Arla realiza: Monstrul era, de fapt, ea!