Sub Aripile Vampirilor

[Annabelle Rosalie Koreea]

Capitolul 2



Katherine Pov.

- Imi readuci, te rooog aminte, de ce, din toata lumea, ne-am mutat tocmai aici?
Ma enerva intrebarea Elenei. Ce nu intelegea?!
- Ti-am mai spus! Se spune ca aici au luat nastere vampirii, si chiar vreau sa aflu mai multe!
- Si acum vrei sa lipsesti de la scoala pentru a sti multe despre…despre…
- Nu. Nu intrerup scoala.
Elena parea fericita.
Gatul imi ardea.
Sangele vampiric din corpul meu vroia sa aiba mai mult, aveam nevoie de mai mult sange.
Nu…mai rezistam.
- Hai sa ne grabim! am exclamat eu, nu prea tare.
- Ti-e…sete? a intrebat ea.
Eu doar mi-am miscat capul o data.
Nu erau prea multi oameni aici, ceea ce era bine.
In schimb, erau multe animale. Si mai bine.
- Vrei sa alerg? a intrebat Elena.
- Nu. Alerg eu.
- Poftim?!
Dar acest “Poftim?!” a ramas cu mult in urma mea, deoarece, cu miscarile mele noi, am fugit din gara pana la noua casa, cu bagajele mele si ale Elenei.
Am intrat pe usa [nu de alta, dar puteam si pe geam], am lasat bagajele la intrare si am zbughit-o inapoi.
Se pare ca Elena inca se uita in spate, ca si cum de-abia am plecat.
Stai.
In timpul oamenilor, cred ca doar 2 secunde, maxim, a durat.
- Wow! exclama Elena.
- De fiecare data faci la fel, am oftat eu.
- Bun. Acum?
Am zambit diavolesc.
- Acum e randul tau, i-am raspuns.
Ea a dat sa spuna ceva, dar mult prea tarziu pentru ca in cateva milisecunde eram deja in fata casei.
- Wow! exclama ea, din nou.
- E al doilea pe ziua de azi…, i-am atras eu atentia.
- Scuze dar…Wow!
- Al treilea…Elena, vrei sa incetezi?
- Scuze. Dar, cum ai spus, e de-abia al treilea. Poate veni si al patrulea, si al cincilea…
- Nu. Pentru ca daca ajungi la al cincilea o sa fi cina mea! am spus sarcastica.
- Kath, port verbina si tu stii prea bine, spuse ea, intr-un fel, serioasa.
- Elena. Scuze! Nu am vrut…
Si chiar nu vroiam sa spun asta.
- Dar te inteleg! Adica…e o casuta numai buna pentru noi. La etaj sunt doua dormitoare apropiate, o baie comuna intre cele doua, iar la parter sunt o bucatarie micuta si o sufragerie, si alta baie. E foarte draguta!
- Stiu! Eu o sa incep sa curat. E multa munca. Dute sa vanezi! Te astept. Nu mai bine vrei sa te duc la un restaurant? mi-a venit mie ideea.
- Exista? intreba ea mai mirata ca deobicei.
- Da, normal ca exista! Doar ca este mai putina populatie decat in California! Atat!
- Ok. Apropo, in drumul tau de casa, ai vazut vreun restaurant care promite? ma intreba.
- Da. Sincer, e preferatul meu. Se numeste Padure. Si e chiar langa noi.
Am inceput sa radem.
- Da…il cunosc…, recunoscuse ea, numai ca nu prea imi plac felurile.
- Bine, bine…Uite! am spus eu, uitandu-ma pe poteca. Daca o iei inainte pe acea poteca, intrii in mijlocul oraselului. Sigur e pe-acolo un restaurant. Apoi despachetam si curatam singure. O sa fie mai usor.
- De-acord! spuse ea.
Patetic, ne-am strans mainile.
Sau nu. Nu i-as spune chiar patetic.
I-as spune ‘ciudat’.
Parca am facut un targ.
In orice caz, am incuiat usa iar eu am luat-o spre padure, in timp ce sora mea mergea in partea opusa.

Am alergat…fugeam, in cautare a unor animale cu gust bun al sangelui. Cel mai mult imi placeau iepurii, deoarece aveau un gust placut.
Ma simteam rau sa omor niste iepurasi draguti, dar asta este legea naturii: daca nu te poti apara, mori. Sau…omori, apoi mori.
Dar eu nu prea pot muri, deci…
M-am oprit.
O siluieta era in fata mea. Ma rog, cam 10 de kilometri departare, dar era acolo.
Si nu era om. Nu simteam mirosul sangelui sau in aer. Ba, din contra, era un miros …fres?