Just FYI

[Misha Darren Collins]

• - Ah, pãi, pur ºi simplu am învãþat. N-a fost prea complicat, doar am învãþat câteva... cum sã spun... melodii, le-am pus în aplicare ºi atât. Acasã - în San Francisco - anul trecut am dat un concert, mã rog, între ghilimele, pentru foºtii colegi de clasã, Încuiaþi. Se strâmbã, ca ºi cum amintirea i-ar fi amintit de ceva dureros. Au spus cã nu ºtiu sã cânt ºi eh... vechea mea chitarã clasicã a fost distrusã de idioþii ãia. Dãdu din umeri ºi apoi oftã.
  
  Nu-i plãcea sã-ºi aminteascã de casã, prea multe chestii stupide se întâmplaserã acolo. De pildã, cu chitara, cu niºte colegi de clasã vechi ºi cu prostia omeneascã sau Încuiatã. Vârcolacul, vârcolacul ãla nenorocit ºi altele. Fusese urât de când începuse sã aibã cicatricile ciudate pe faþã, care-i dãdeau un aer animalic. Nu putuse sã poarte tricou timp de câteva zile, pânã când rãnile se cicatrizau pe braþe ºi aºa mai departe. Ura oamenii din oraºul sãu natal, dar nu prietenii sãi de acolo. De pildã, Joey, unul dintre cei mai buni prieteni ai sãi.
  
  Se încruntã din nou când îºi aminti clar întâmplarea cu vârcolacul. ªi lunile pline. Tâmpite zile. Mormãi ca pentru sine ºi bãu, distras, din pocalul cu suc de dovleac, privind din nou înspre masa Viperinilor. Brusc, tresãri ºi se ridicã, oftând când îºi scoase bagheta din buzunar. Se aºezã din nou ºi fãcu un semn cãtre chitarã, fiind puþin cam prea leneº sã o punã înapoi în geanta acesteia. În timp ce fermuarul se încheia, se uitã din nou la Ema, cu o licãrire curioasã în ochii sãi cãprui-vezi:
  
  - Pian? ªtii sã cânþi la pian? se opri, ezitã, apoi continuã: ºi eu pot, mã rog. Pian, chitãri, vioarã, tobe, cam tot. Am moºtenit asta de la tata ºi cât timp era în viaþã, mi-a plãtit ore ºi- er- mi-a plãcut, aºa cã am învãþat. Ce melodii ºtii? Eu am inventat câteva. Sunt mediocre, dar sunã bine. Eh. Ridicã din nou din umeri, apoi îi zâmbi Emei, încã curios.