Children of the damned

[Desiree Rose Goth]

~Nu prea se intampla nimic interesant prin capitol...cititi pe riscul vostru.

Capitolul 21-Ain’t no mercy there for me

Vivian P.o.V.

• - Ştii, îmi pare pentru ce am zis atunci. Chestiile despre Katherine.
  Am oftat, dar tot nu mi-am ridicat privirea.Mi se părea ciudat ca Adam să-şi ceară scuze pentru că…ei bine, avusese dreptate.Total greşit şi inopinant din punctul meu de vedere.
  Continuă să-şi strângă cărţoaiele de pe catedră cu mişcări agile.M-am simţit dintr-o dată uşurată deoarece nu mai era nimeni în sala de clasă.
  - Şi mie îmi pare rău fiindcă te-am luat din scurt atunci, am bolborosit, încercând să găsesc cuvintele bune. Aveai totală dreptate în legătură cu ea.
  Într-un final nu-mi mai rămâne nimic; poate doar orgoliul distrus de atâtea bătălii pierdute.Gândul acesta mă făcea să mă simt goală pe dinăuntru.Ştiu, ştiu, viaţa nu e întotdeauna pictată în negru…dar, sincer, eu nu văd niciun strop de alb.
  Capacitatea mea de a iubi, de a simţi compasiune…era insuportabil de limitată.Era o frustrare când băgai de seamă că abia acum două zile am remarcat asta.
  -Aveai nevoie să-ţi păstrezi mândria, mă încurajă Adam în timp ce-şi închidea geanta. Niciodată nu renunţi când îţi spune omul că nu ai dreptate.
  Mă flata răspunsul lui.Adică normalitatea mea era direct proporţională cu lipsa de normalitate?Ce fel de dimensiuni paralele sunt astea?
  - Am recunoscut într-un final, am mormăit încrezătoare.
  - Da, ai recunoscut cu jumătate de gură, îmi tăie el elanul. Dacă mă contrazici şi acum, o să ştiu că va fi o minciună, adăugă zâmbind.
  Nu dorea să-mi lase cale de scăpare.Era chiar atât de greu să admită că nu avea dreptate în situaţia aceasta?
  Am ezitat uşor înainte de a vorbi.
  - Nu contează, faptul e deja consumat. Singura prietenă pe care am făcut-o în întreaga mea viaţă e acum îngropată în cimitirul din centrul oraşului. Dead and gone forever.
  M-am uitat la el cu amărăciune, sperând că replica mea avusese un oarecare impact asupra lui.Niciodată nu vorbesc cu oamenii din jur fără să am un scop bine definit.
  - Asta fiindcă ea şi-a ales…
  - Nu veni în faţa mea cu scuze patetice, l-am întrerupt brusc, cu o fluturare scurtă din încheietură.A fost parţial vina mea; parţial, e moartă datorită mie.
  Adam nu îmi aruncă una din acele priviri resemnate, aşa cum crezusem.Avea un licăr trist în ochi, zguduindu-mă precum un ecou vechi.Şi, mai ales, nu m-a contrazis cu nimic.
  Mi-am continuat prelegerea când am văzut că tace.
  - Toţi din jurul meu sfârşesc prost, iar eu am impresia că sunt cea vinovată, am mărturisit şovăitoare, meditând la toate lucrurile ce s-au petrecut până acum. Nu înţelegi?Dacă nu aş fi fost atât de indulgentă cu Katherine ea ar fi încă în viaţă.Eram la curent cu problemele ei cu drogurile, dar nu o împiedicam să le ia.
  Am oftat cu suspine întretăiate.Fusesem aşa de proastă încât am crezut că voi avea parte de un final fericit.Am lăsat garda jos; mare greşeală.Inevitabilă.Iremediabilă.
  Nu aveam nici cea mai vagă idee de ce sufletul meu încă exista.
  Adam îşi ridică încet privirea, cu o expresie impenetrabilă întipărită pe chip.Probabil căuta un răspuns potrivit, surprinzător, care să-mi dărâme toate teoriile construite cu migală.
  Nu că ar fi fost prima oară când reuşea să-mi zgâlţâie temelia pe care mi-am fondat părerile despre lume.
  - Vivian, începu el precaut, ştiu cum te simţi. Crede-mă, chiar ştiu. Avusesem o soră înainte să mă mut aici. Ne-am certat într-o seară – din pură prostie- şi nu ne-am mai vorbit ceva timp.Eram mult prea mândri; niciunul din noi nu voiam să ne cerem primul scuze. Peste câteva zile sora mea murise într-un accident de maşină.Nici nu ai idee cât de prost m-am simţit atunci.
  A fost rândul meu să îmi şterg vorbele.Adam nu remarcase cât de uşurată mă simţeam; mă înţelegea mai mult decât considerasem la prima vedere.Ştia în ce tornadă dezlănţuită mă aflam.
  - Scuze că am adus vorba despre chestiile astea, am murmurat, într-un final. Am devenit egoistă mai devreme.
  - Nu-ţi fă griji, zise el calm, fără să observe discrepanţa.Ne descurcăm noi.
  Mi-a picat fisa în timp ce îl aşteptam să încuie sala de clasă.Cum de nu băgasem de seamă înainte?Arăta evident acum că îmi înşirasem toate dovezile în minte.
  Nu eram total convinsă, dar puteam încerca oricând.
  - Adam? Cum o chema pe fată..?
  El se întoarse distrat în direcţia mea.Părea că nu mă auzise.
  -Poftim?
  - Sora ta, am spus, ascunzându-mi cu greu nerăbdarea. Care e numele ei?
  Se uită la mine cu un amestec de amuzament şi ezitare.Mai bine nu ziceam nimic.La naiba cu lipsa mea de diplomaţie!
  Spre mirarea mea, Adam catadicsi să-mi răspundă.Avea aceeaşi mască calmă pe faţă.
  - Evangeline.Numele ei era Evangeline.
  
  
  *
  
  Era ciudat când realizai că lumea era…atât de mică.Mică şi neînsemnantă.Ţi se pare că tu nu valorezi decât cât o frunză luată de adierea vântului.Ţi se pare că viaţa este o risipă, în timp ce arta de a muri este o cheltuială inutilă de moarte.
  Este greu să-ţi contempli stima de sine atunci când aceasta e înecată în vinovăţie.
  Am descuiat uşa casei mele, atentă să nu o trântesc din nou.Sentimentul de bucurie
  m-a cuprins; era bizar de liniştitor să intri într-un loc familiar.În sfârşit, singură.
  Zău, aproape uitasem gustul normalităţii.