Full moon.

[Misha Darren Collins]

• O vãzu pe bufniþã transformându-se în Ema ºi încercã sã se ridice, dar genunchii îi tremurau atât de tare încât fu nevoit sã cadã înapoi pe zãpadã, scâncind puþin. O vãzu pe Ema cãzând ºi iar încercã, dar nu reuºi nici sã stea mai mult de zece secunde în picioare ºi nici sã fugã înspre ea. κi închise ochii, respirând greoi, ºi simþi cum Ema îi înfãºoarã ceva în jurul braþelor, în jurul rãnilor, ºi apoi cum îi vorbeºte ºi încearcã sã-l ridice.
  
  - Nu, murmurã Blaine, dar se ridicã cu chiu cu vai. Nu, spuse el din ºi fãcu un pas în spate, aproape cãzând din nou în zãpadã. Toatã lumea o sã afle ce sunt. Nu- nu vreau asta, o sã fiu urât ºi mai mult de unele persoane ºi... ºi... înghiþi în sec, dar nu continuã, dându-se din nou în spate ºi scuturând din cap.
  
  Trecuse de multe ori prin acest lucru, transformarea, noaptea, rãsãritul, rãnile. De tot atâtea ori reuºise sã aºtepte pânã când se închideau pe faþã, sau mãcar sângerarea se termina ºi de multe ori aºteptase sã vinã noaptea urmãtoare pentru a merge înapoi în castel. Nu vroia ca nimeni, absolut nimeni sã ºtie ce era. Era rãu cã ºtia Ema, foarte, foarte rãu, dar dacã toatã lumea din Hogwarts îºi dãdea seama era îngrozitor. Avea sã fie ignorat ºi luat în râs pentru toatã viaþa lui.
  
  Scuturã cu vlaga pe care o mai avea din cap ºi clipi, când vãzu cã rochia Emei era ruptã. Se grãbi, cât de mult putea, înspre locul în care îºi aruncase hainele ºi luã hanoracul gros, albastru-închis ºi merse înspre Ema, punându-i-l pe spate. Blaine se dãdu câþiva paºi în spate din nou, simþindu-se puþin ameþit, ºi se lovi de un copac din spatele sãu, alunecând la baza acestuia ºi ghemuindu-se acolo, murmurând:
  
  - Ar trebui sã mergi la castel, sã te schimbi, ºi apoi în Marea Salã. Ezitã. O sã fiu bine, spuse el cu un surâs vag. Oricum... nu o sã merg în veci în Aripa Spitalului... nu vreau sã se afle ce sunt ºi te rog, te implor, nu spune nimãnui.