Sympathy for the devil

[Bell Evans]

Charles stinse flacarile in cele din urma, dupa care o privi pe Bell si zambi. Era un ranjet ironic, plin de satisfactie si rautate. Cercetata vru pe moment sa il blesteme din nou, dar Lestrange incepu sa rada. Fata ramase putin mirata, privindu'l. Se gandea ca timpul petrecut in Azkaban ii afectase totusi gandirea.

"-Imi amintesc de fata lui Diggory, cand l'am omorat" spuse el, dupa care incepu sa rada.
"-Taci" murmura Bell, cu glasul limpede.
"-De ce sa tac? Doare?" replica Charles, zambind sarcastic.
"-Ii patezi memoria numai rostindu'i numele!" striga Bell, cuprinsa de dispret.

Vroia sa il omoare; sa'l sfasie in bucati, sa'l faca sa il doara. Sa aibe acelasi sfarsit ca Hayden..poate chiar mai dureros. Sa simta cum e sa ramai fara nimic..sa simta cum e sa nu poti adormi noaptea, din cauza suferintei si a chinului. Sa fi doar o umbra din omul care ai fost inainte.

"-Nu meriti" ofta ea.
Chipul lui Hayden ii aparu din nou in minte; si stia ca intr'un fel, asta era un semn. Nu avea sa'l ucida pe Charles, desi ar fi facut un serviciu societatii vrajitoresti. Avea sa'l lase in viata..sa sufere si sa regrete tot ce a facut pana atunci.