Tigara care arde

[Desiree Rose Goth]

In primul rand scuzati de intarziere.In al doilea rand sa-mi spuneti daca nextul nu este pe placul vostru ( prea mare/ patetic/ plin de greseli/ plictisitor/ fara macelariri in masa ), ca sa-mi fac si eu o parere despre el In al treilea rand...am una din dilemele alea existentiale.Imi ziceti si mie unde sa fac next?


Capitolul 3-Puterea neputinþei

-La naiba cu voi ºi cu toate!
Scotoceam prin niºte bagaje pe care le gãsisem întâmplãtor- nu aveam idee ale cui erau- când m-a trãsnit ideea de a cãuta sub pat.Da, era posibil sã fie acolo.De fapt, mai mult ca sigur cã se aflau acolo.
Numai cã nu erau.ªtiam cã mã minþeam singurã, oricât aº fi încercat sã mã conving cã nu cãutasem peste tot.Uram sã recunosc, dar puterea neputinþei era pe cât de neprãvãzutã, pe atât de sãcâitoare.Ok, nu crezusem cã intensitatea ei era nestãvilit de înlãnþuitoare; din punctul meu de vedere mã pregãtisem cu mult înainte pentru ceea ce era mai rãu.
M-aº fi dus pânã la Bentley ( principalul suspect în cazul ãsta ), dar eram sutã la sutã sigurã cã era ocupat cu filmele lui odioase.
-La naiba, am mormãit iarãºi, ca un ecou a furiei mele cuprinzãtoare.
-Ai pãþit ceva?
Megan se sprijinea de tocul uºii, afiºând o nonºalanþã politicoasã amestecatã cu îngrijorare.Dacã nu aº fi fost atât de pornitã ºi neatentã la spusele ei i-aº fi zis sã o lase baltã cu diplomaþia.
Am pufnit, deloc amuzatã, ºi am trântit câteva numere ale revistei Seventeen în colþul cel mai îndepãrtat al camerei.Nu mã înþelegeþi greºit, eu nu cumpãrãm lucruri de genul ãsta; pur ºi simplu s-a întâmplat sã am obstacolele astea în faþã.
Am bolborosit câteva cuvinte ininteligibile ºi am trecut la scotocit pe sub covoarele prãfuite de vreme.Mã prinse o tuse neaºteptatã, aºa cã am renunþat, fugind sã deschid geamul.
-Ai pãþit ceva cu capul? clarificã Megan confuzã, schiþând un zâmbet cu alurã profesionalã.
Mi-am îndreptat absentã spatele, renunþând pentru câteva clipe la nebunia ce mã aºtepta cu o nerãbdare nestãpânitã.Momentele în care rãtãceam ceva din purã prostie nu mã caracterizau de obicei.
-Nu-mi gãsesc þigãrile, am articulat eu ultimul cuvânt cu o mânio-indiferenþã uimitoare.Le-am pierdut…ããã…
Mã fâstâceam tot mai mult pe mãsurã ce mi se înfãþiºa rãspunsul corect.Îmi venea sã-mi dau câteva palme mentale, dar m-am abþinut.O las pe mai târziu, nicio problemã.Timpul pãstrase pentru mine o rolã de film mult mai lungã decât aveam nevoie.
-…dupã-amiaza asta, când ne-a spionat idiotul de Bentley, am terminat oftând.Auzeam cum bãteam în glasul meu o grãmadã de apropouri : ahaaa, cum de nu mi-am imaginat mai devreme?! Niciodatã nu rezistam sã-mi las câte o criticã constructivã în vremurile grele.
-Am zis eu cã ai ceva cu capul, ridicã Megan din umeri, ca o întãrire a afirmaþiei de mai devreme.
I-am aruncat o privire a lehamite în timp ce dãdeam o luptã interioarã: sã o pocnesc sau sã nu o pocnesc fiindcã mã fãcea nebunã? Pânã la urmã, partea onestã din mine izbuti sã iasã la suprafaþã; nu am atacat pe nimeni.Deocamdatã.
-Hai cu mine sã le caut prin tufiºurile din lagãrul ãsta nenorocit.
Nu adãugasem niciun te rog rostit cu tact; însã, spre surprinderea mea, Megan mã urmã fãrã sã protesteze.Ce bine ar fi dacã toþi oamenii ar fi la fel de cooperanþi precum ea.
-Putem merge pânã la Alex, s-ar putea ca el sã þi le fi furat, îmi spuse Meg pe un ton plat.
Da, era o idee mai mult decât bunã; partea slabã din plan o constituia faptul cã nu doream sã îl deranjez pe Bentley de la micile lui fantezii.Mai avusesem experienþe de genul acesta ºi în trecut, iar singurul lucru pe care l-am învãþat a fost: Niciodatã nu disturba un psihopat de la activitãþile lui de psihopat.Un sfat destul de precis, dupã pãrerea mea.
-Neee, chiar nu vreau sã vãd ce face acum.
Megan chicoti.Eu nu înþelegeam de ce percepea nuanþe amuzante în rãspunsul meu-vorbisem serios.Serios!
Am ieºit amândouã din complexul aglomerat de camere, mai degrabã bâjbâind printre grupurile de adolescenþi adunate acolo.Mi-am punctat în minte cele mai rapide moduri de a te strecura printre oameni; preferatul meu era, pe departe, ieºitul pe fereastrã.Frumos ºi accesibil, mai ales cã încãperea în care stãteam eu se situa, în mod neaºteptat de convenabil, la parter.
Mi-am scos mobilul, cu gând sã sun pe cineva care reuºea sã-mi facã niºte servicii speciale.Mai veneau vizitatori prin colþul ãsta uitat de lume, nu-i aºa?Corect, nu putea sã ne interzicã tocmai asta.Ar fi fost o discriminare de cea mai înaltã clasã.
Când m-am uitat pe ecranul telefonului am remarcat cã nu exista niciun pic de semnal în locul ãsta.
-Ce dracu’..? am început, prea stupefiatã pentru a adãuga altceva.Ultima speranþã pe care o pãstrasem în mine s-a prãbuºit precum o frunzã dusã pe aripile vântului; prea iute pentru a vedea cum cade.
-Oups…am uitat sã-þi zic cã nu este semnal pe-aici.
Adevãrul era crud, iar priceperea cu care a intonat cuvintele îmi destrãmã orice senzaþie de bine ºi calm.
Oh, cât de avantajos pentru ea ca sã-ºi reaminteascã tocmai acum.Mi-am întors capul ca sã o observ cum se holba la rabla mea preistoricã Nokia cu un rânjet aºternut pe buze.
-Nici dacã faci trucul acela cu telefonul îndreptat spre tavan? am întrebat cu amãrãcine.Meg clãtinã asiduu din cap.Am hotãrât sã mã dau bãtutã- pentru un sfert de secundã.Dar nimeni nu poate da apeluri din lagãrul ãsta?
-Doar în clãdirea principalã a taberei sunt câteva telefoane care merg.Fiecare persoanã din tabãrã are dreptul la doar un apel pe sãptãmânã, timp de un sfert de orã.
Am privit-o cu o umbrã de iritare pe chip, dându-mi seama abia acum înþelesul cuvântului discriminare.Cum o mai puteam suna pe Nikki ca sã mã ajute cu fondul de Marlboro?Stabilisem, înainte sã plec, felul în care va funcþiona aprovizionarea, iar dictatura de aici îmi dãdea planurile complet peste cap.
-Hei, am glumit când am zis când locul acesta e un lagãr, am mãrturisit, sesizându-mi izul de amãrãciune din glas.
-Eu nu m-am îndoit nicio clipã cã ai vorbit serios, râse Megan.Ei bine, tocmai ai demonstrat cã mã pot înºela în privinþa ta.
Mda, într-adevãr a fost foarte greu sã fac asta.
-ªi clãdirea în care poþi da apeluri unde e? am întrebat derutatã ghidul turistic.
-Fix în faþa ta, geniule.
Am privit construcþia- nu eram sigurã dacã îi puteam spune aºa.Parcã era scoasã din scenariul unui film satanistic cu buget prost; combinaþia perfectã dintre stupid ºi cacealma.
Nu se potrivea cu restul taberei.
-Dar asta e o bisericã în toatã regula.
Realizasem lucrul acesta dupã turlele înclinate într-un mod neartistic; în plus, pãrea orientatã spre rãsãrit.În sinea mea consideram cã aveam în faþã o dovadã mai mult decât concretã : de-acum eram total convinsã cã nimerisem în mijlocul unor nebuni primejdioºi.
-ªi ce? ripostã Megan indiferentã.Servise ca bisericã…înainte de Rãzboiul Civil, când a fost distrusã.Pe urmã oamenii au reconstruit-o din bucãþile rãmase.
Am meditat tãcutã la vorbele ei.Cât de vechi era locul în care mã aflam?Crescent Falls pãruse ceva… inofensiv, pueril ºi stresant la prima vedere.Nici nu îmi trecuse prin minte cã trãgea dupã el un numãr de ani mai mare decât al meu.
Priveam geamurile gotice ale clãdirii când am simþit ceva izbindu-se cu putere de umãrul meu.Am crezut cã voi izbucni într-o crizã istericã de personalitate, dar, dimpotrivã, m-am uitat cum fata care dãduse peste mine se îndepãrta.Nu-mi adresase niciun cuvânt gen scuze, sau cel puþin ceva care sã semene cu asta.
-Ai grijã pe unde mergi, împiedicato!
Se opri pentru scurt timp, râzând glacial.Nici mãcar nu s-a întors cu faþa spre mine, ce naiba.De la depãrtare, singurele lucruri pe care reuºeam sã le observ erau buclele ei, roºcate în lumina soarelui ºi hainele de firmã.
-Dawn, nu îþi pune mintea cu Eve.Glasul lui Megan se auzea ciudat de dezaprobator din dreapta mea.Deja ºi-a împrãºtiat prostia în întreg campusul.Crede-mã, nu meritã.
I-am dat dreptate, deºi în sinea mea nu negam furia cuprinzãtoare.Într-un impuls de neputinþã, am punctat fisura cu o mânie înãbuºitã.
-Ce, acum eºti un fel de detectiv ce îºi rãsuceºte mustaþa ca sã demonstreze dominaþia ºi perspicacitatea lui peste restul poporului?
-Rolul pare a fi tentant…dar nu pentru persoana mea.N-ai observat?Toatã lumea prezintã o oarecare încredere faþã de mine, iar eu folosesc chestia asta în avantajul meu.Nu cã aº face ceva ilegal, bineînþeles…
A accentuat intenþionat ultimele cuvinte, gest care m-a fãcut sã mã îndoiesc exagerat de spusele ei.Mã miram cã oamenii chiar se bizuiau pe Megan; pentru mine, o adolescentã cu tunsoare pixie excentricã, însoþitã de atitudini pe mãsurã, nu era cineva cãruia sã-i ceri ajutorul în vremuri disperate.Însã nu trebuie sã judeci o carte dupã copertã, cãci mãsurãtorile nu vor fi mereu precise.Mi-am imprimat notificarea în minte, pregãtitã pentru a servi la alte momente de cumpãnã.
De asemenea, am gonit resturile de gânduri despre acea Eve.Voi reveni la planurile cu ea mai târziu, când voi fi în stare sã o privesc cu sânge rece, fãrã sã mã atingã umbre copilãreºti de furio-egoism- cea mai mare slãbiciune a mea.

*

-Mnup, nu e nimic.Sigur nu e întâi aprilie…iar þigãrile se aflã în buzunarul tãu?
Puterea neputinþei mã izbi încã o datã pe ziua aceea, învãluind absurd dezamãgirea în care mã scufundasem.Puneam pariu cã în urmãtoarele câteva secunde mã voi simþi din ce în ce mai rãu din cauza orgoliului meu rãnit.
Da, avusesem dreptate întru totul.ªtiam cã voi declanºa un rãzboi împotriva egocentrismului de dinãuntru, dar…pot admite cã e greu sã fiu eu.
-Evident cã nu, geniule.
M-am oprit din cãutat, cu privirea îndreptatã spre Megan,dându-mi seama cã replica nu-mi aparþinea în totalitate.Influenþe strãine s-au destrãmat peste concepþiile pe care le avusesem pânã în momentul în care am intrat în binecunoscutul ºi mult-îndrãgitul lagãr.Eh, ce sã faci, raþiunea vine ºi pleacã dupã placul ei, fãrã sã facã stopuri de-a lungul drumului.
-Þi-am zis eu! Aº fi bãgat mâna în foc cã nu era nimic aici, dar tu nu, Batman.
Am oscilat puþin, prinsã între principiile mele de bazã.
-Hai sã mergem la Bentley, m-am dat bãtutã, decizia revãrsând repulsie asupra stãpânirii mele de sine.Hotãrârea aceea se învârtea circular, doar în jurul unui punct.Era ameþitor sã te întorci de unde ai plecat, mai ales când nu aveai chef sã recunoºti cã tot ce ai realizat între cele douã momente a fost în zadar.
-Mã bucur cã îþi vii în fire, îmi rãspunse Megan sarcasticã, dar existã o fisurã în plan , o chestie micuþã ce...ar putea afecta întreaga lume.Te miºti prea încet pentru gusturile mele selecte.
-Atunci ce propui, Miss? am pufnit cu un amestec de amuzament ºi sarcasm furios.
-Mhh…sã ºtii cã îmi place titlul.Eu zic sã punem pe cineva sã ne facã treburile : e mult mai simplu, mai scurt ºi nu voi fi nevoitã sã aºtept sã te miºti.
M-am certat cu ea tot drumul cãtre centrul taberei, simþind cum dispoziþia mea precarã se dilua tot mai mult.Mã rog, nu aveai ce sã-i ceri lui Megan: starea ei nu se strica precum vremea, aºa ca a mea.Pãrea imunã la orice criticã sau bãtaie de joc pe care încercam sã i-o strecor cu forþa în conversaþie.
Nu aveam idee despre cine dorea sã ºantajeze, dar prevedeam cã nu va fi o discuþie de conduitã.Într-un fel, cauza pe care o susþineam se transpuse , dar mã ºi înºelasem cu privire la cum vor decurge lucrurile.
-Bun, deci e clãdirea numãrul ºase la…Megan se chinui sã îºi aminteascã, pocnind din degete din vina nerãbdãrii.Gata, numãrul ºase, al doilea etaj, camera doisprezece.Îl obligi pe tip sã-i dea înapoi lucrurile furate lui Dawn, continuã intransigentã, aruncându-mi o privire scurtã.I-am rânjit aprobator, analizându-i cu atenþie metodele.
-În caz cã neagã..?
-Uhh..pãi, îi spui sã-ºi miºte fundul pânã la mine, fãrã niciun nu vreau d-astea în program.Pe urmã revii sã-mi dai reportul, ai înþeles, Natalie?
Fata dãdu tãcutã din cap, zâmbind a satisfacþie.Mã întrebam ce i-a promis Megan în schimbul afacerii de era atât de neimpresionatã de ordinele ei.Mi-am muºcat involuntar buza de jos, curioasã.
-E în regulã , comparativ cu alte dãþi, râse Natalie, imitând un gest de ”Am înþeles, sã trãiþi! acompaniat de o ironie slabã.Plecã chicotind, ceea ce îmi stârni curiozitatea.
-Uite aºa se rezolvã problemele, mã dãscãli Megan, împreunându-ºi mâinile într-un gest sugestiv.Îi pui pe alþii sã þi le rezolve…
-…în schimbul unei favori din partea ta, am continuat cu un entuziasm nestãvilit.Hai, varsã tot.Explicã-mi ce i-ai oferit.
ªtiam cã eram pateticã ºi copilãroasã -din nou - , dar nu rezistam în faþa curiozitãþii, la fel ca…pisica.Meg clãtinã din cap, o cutã de anticipare traversându-i faþa.
-Nee, top secret.Numai cei implicaþi direct în afacere cunosc asta.
M-am prefãcut bosumflatã , fãrã sã folosesc prea mare efort.La naiba cu puterea neputinþei, acum acþiona precum un deja-vu idiot.Dar, din dorinþa de a-mi pãstra orgoliul intact, nu am mai cicãlit-o în legãturã cu asta.
Poate mai târziu.
În aºteptarea lui Natalie, Megan practic mã obligã sã merg cu ea în clãdirea administraþiei ca sã verific evidenþa celor care se instalau în tabãrã în ziua cu pricina; mi-a spus cã era o treabã grea ºi cã avea nevoie de ajutorul meu.ªantaj emoþional de doi bani.Bineînþeles, eu m-am uitat prin grãmada frumos aranjatã de hârtii în timp ce ea stãtea ºi se uita la mine.
Aparatul de aer condiþionat adia cu rãsuflãri reci; mã deranja lucrul acesta, aºa cã l-am închis scoþându-l din prizã.Atmosfera din încãperea unde m-a condus Megan era destul de sumbrã, lumina soarelui intrând pe o singurã fereastrã.Numeroase dulapuri erau larg deschise, dezvãluind cutiile aruncate neglijent pe rafturi-scopul pentru care fusesem adusã.
Doamne, nu ºtiusem cã tabãra asta te punea sã completezi atâtea hârþoage inutile.Toate acestea doar ca sã dovedeºti cã ai intrat ºi ai ieºit din Crescent Falls.
Plictisitor.Tipic.Erau aºezate dupã ani ºi vârstã, concept creat pentru a-mi realiza munca- în realitate, nu prea gãseam fiºele menþionate în înºiruirile interminabile ale lui Megan.
-Te grãbeºti mãcar? Lumea nouã a aterizat deja aici.
Avea un ton schimonosit, de parcã ea ar fi cotrobãit prin toate cutiile acelea arhipline.Pe deasupra, îmi indicã printr-o fluturare leneºã din încheieturã autobuzul ce staþionase în faþa taberei.
-Cautã tu prin toate prostiile astea! am mârâit scoasã din sãrite, aruncând frustratã niºte hârþoage pe biroul din mahon.Eu nu vreau sã-mi creascã barbã…
-Dacã aº fi fost în locul tãu terminam deja, replicã ea plictisitã, luând primele hãrtii la care ajunsese.Oftã cu nãduf, se aºezã pe scaun ºi începu sã bifeze câteva dintre fiºele ce le lãsasem pe birou.
Tãcutã, m-am apropiat de fereastra , atingând în trecere draperiile vechi garnisite cu dantelã.Acestea îmi aminteau de camera mea de acasã; simplã, aranjatã dupã gusturile vechi ale mamei ºi îmbunãtãþitã de mine cu câteva postere reprezentând trupele mele preferate.ªi…la naiba, iarãºi devin melancolicã peste mãsurã.
M-am proptit cu coatele pe pervaz, urmãrind absentã ºirurile nesigure de studenþi ce tocmai veniserã.Probabil cã arãtam ºi eu dezorientatã prima oarã.Adicã…alaltãieri; dezorientatã , cât se poate de furioasã, cu sentimentul nervilor notat pe creier.Sincer, i-aº întâmpina pe noii veniþi: “Bine aþi venit în Crescent Falls! Vã veþi distra de minune aici.Regimul comunist nu vã va pune probleme, aveþi semnal mai ridicat ca oriunde, iar distanþa faþã de cel mai apropiat oraº este mai mult decât convenabilã: cincizeci de kilometri! Vã dorim ºedere plãcutã.Ahem...înmormântare plãcutã!”
Iar acestea erau dovezile ce demonstrau cã idilicul paradis este administrat de diavoli.
Mi-am lãsat gândurile fluturând aiurea, cuprinzând indirect lumea din spatele ferestrei.Am atins cu vârful degetelor sticla translucidã, consolându-mã pentru clipele pierdute.
Atunci l-am vãzut pentru prima oarã.
Secunda în care ni s-au întâlnit privirile avea izul a zece eternitãþi; de fapt, nu putea fi o secundã.Ar fi zburat acum mult timp.Mâna îmi tremura în timp ce alunecã încet pe suprafaþa netedã a sticlei.Nu mai conta nimic; îmi simþeam bãtãile inimii ca pe ceva neavut pânã acum, þinând cont cã încetasem brusc sã rãsuflu din cauza exasperãrii.Probabil cã am uitat cã exista ceva atât de nedefinit precum respiratul sau chiar gânditul.Toate devenirã inutile.
Într-un colþ îndepãrtat al minþii mele analizam lipsa a ceea ce numeam raþiune.
-Sã ºtii cã încã nu mi-a crescut barbã! strigã Megan mulþumitã de undeva din spatele meu, întrerupându-mi visarea.Starea de reverie dispãru precum a venit; în momentul urmãtor puneam la îndoialã întruparea celor zece eternitãþi într-o simplã secundã…dar nu puteam nega intensitatea acelor ochi verzi.