Misiune de salvare

[Eva Milly Swan]

Stateam si priveam pe geam pentru ultima oara Parisul,orasul fericirilor si sufeririloe mele mi-era greu sa il parasesc.Insa oriunde eram mai sigura decat in aceasta casa putreda plina de amintiri dureroase.Un loc care candva era plin de oamnei fericiti a ajuns unul in care nici soarecii numai au curajul sa intre.De cand mama mea a parasit aceasta lumea,lasandu-ne pe mine si tata in urma,ceva in sufletul nostru a murit, acel sentiment numit speranta.Plecarea tatalui meu acum 5 luni a omorat cu brutalitate dorinta mea de a ramane in viata.Insa ceva ma oprea mereu sa comit acel act pagan si sa pun capat suferintei mele,acele cuvinte:”Totul va fi bine ,cineva va veni si te va salva.” ,”ai un pic de speranta,iti promit ca odata cu sosirea acesteia totul va fi mult mai bine” si nu in ultimul rand”Ma voi intoarce dupa tine”.Astea au fost ultimile cuvinte pe care tatal meu mi le-a spus inainte de a se pierde in negura noptii si acum stiu si ce vroia sa zica.
Imi intorc priverea catre cele doua tablouri proaspat pictate.Vopseaua nici nu se uscase bine iar cativa paianjeni deja isi croiau drum printre pcioarele sevaletului.In sfarsit va sosi. O stiam, o puteam simti si in cele mai ascunse locuri ale sufletului meu.Ea este salvatoarea mea insa….eu sunt....sau s-ar putea sa fiu moartea ei.Cateva lacrimi mi se preling pe obraz numai la acest gand.Ma uit la ceas si observ ca acusi trebuia sa apara.Arunc repede o panza peste tablouri si astept.....
Se aud niste batai puternice,ceva ma oprea sa cobor sa deshid usa.Acest lucru numai era nevoie pentru ca persoana mult asteptata isi croi singura drum in casa.O auzeam cum ma striga, insa nu puteam sa cobor sa o strang in brate si sa ii zic cat de dor mi-a fost de ea,nu puteam fi asa egoista.Toate acele lucruri ingrozitoare care aveau sa se intample...nu trebuia sa ma mai gandesc la asta,trebuie sa imi infrunt destinul.Cobor usor pe scarile subrede si insfarsit o revad.Nu am timp sa zic ceva ca si alearga spre mine si ma strange in brate.Atunci am simtit cum toate finta mea se topeste,lasandu-ma in prada emotiilor incep sa plang pe umarul ei nefiind atenta la ce ma intreba sau imi spunea.Ma trimite repede in camera mea sa imi fac bagajele pentru ca trebuie sa plecam.Fug pe scari sus imi iau repede valiza pregatita de mult imi pun boneta in cap si paltonul pe mine si cand sa ies vad reflexia fintei mele egoiste in oglinda din camera .Cum pot face asta ?
Cobor cu lacrimi in ochii taraind valiza pe scari si ma uit in jur sperand ca poate totul a fost o iluzie.Insa nu era ,ea era acolo,verisoara mea Alice,draga mea verisoara.NU puteam sa fac asta.Picoarele mi s-au inmuiat si cad in genunchi.Suspinele mele se auzeau in toata casa.

“Nu pot face asta,mi-e frica!”