Instinctul

[Ema Snow]

Am gasit acum o 'schita' a unei povesti incepute anul trecut. Este inceputul unui roman si mi-ar placea foarte mult sa o continui. Sper sa va placa pentru inceput!

Nou-veniþi
- prima parte -

- Trezeºte-te! O sã întârzii la ºcoalã! spuse mama din spatele uºii.
- Gata, sunt treazã! Mulþumesc! i-am rãspuns pe o voce rãguºitã.
I-am auzit paºii îndepãrtându-se pe iarba moale. Urechile mele sensibile puteau auzii cu uºurinþã astfel de sunete fine. M-am ridicat cu greu, dorindu-mi sã mai pot dormi încã cinci minute. Mi-am trecut ghearele prin blana de pe ceafã în timp ce mã îndreptam spre oglindã. M-am uitat lung la reflexia mea. Era aceeaºi în fiecare dimineaþã. Am început de jos. Picioarele mele erau lungi – cum era ºi normal pentru cei ca mine -, puternice, dar subþiri, bine proporþionate. Eram una dintre puþinele fete din trib cãreia îi plãceau propriile picioare. Mi se pãrea fascinant cum blana albã, întinsã pânã aproape de genunchi, contrasta delicat cu cea gri, care se gãsea mai peste tot, în afarã de piept, abdomen, bot ºi pomeþi – acolo blana era la fel de albã ca a mamei mele -. Braþele, având o uºoarã înclinare în faþã, specificã rasei mele, se terminau cu cinci degete înarmate cu gheare scurte ºi pernuþe mai mici decât cea din palmã. Numai strãmoºii noºtri îºi foloseau ghearele pentru a ataca sau pentru a se apãra. Spre deosebire de ei, noi ne permiteam sã ni le tãiem. Noi nu atacam pe nimeni, iar oamenii habar nu aveau de noi. M-am întrebat pentru o clipã cum ar fi sã apar aºa cum sunt eu la ºcoalã. Probabil cã lumea va þipa de groazã când un lup înalt – sau, mã rog, ceva asemãnãtor cu el -, pe douã picioare, va apãrea printre ei. Oare ar afla cã sunt un transforiras sau îmi vor da o denumire stupidã? M-am strâmbat ºi m-am uitat la urechile mele. Erau puþin pleoºtite, semn cã nu aveam chef sã merg în oraº, lucru total adevãrat. Cu toate astea, ochii mei aveau o tentã aurie, fapt ce dovedea cã sunt fericitã.
Am oftat ºi m-am îndreptat spre ºifonier. Excluzând uniforma de arcaº ºi un fel de pijama, toate hainele mi se potriveau numai dacã eram om. Am ales o pereche de blugi, un tricou alb ºi niºte adidaºi. Am închis ochii ºi m-am concentrat asupra corpului meu. O cãldurã blândã a pornit din inimã, gonind prin vene ºi artere spre mâini, spre picioare ºi înapoi. Dupã trei secunde a dispãrut ºi am deschis ochii. M-am îmbrãcat rapid ºi m-am uitat iar în oglindã. Arãtam ca oricare alt om. Aveam o faþã ovalã, iar pãrul ºaten închis stãtea drept, lung pânã aproape de talie. Uram faptul cã eram scundã – oglinda pãrea ceva enorm acum -. Pentru un om, o înãlþime de un metru ºaizeci ºi ºapte era perfectã, dar în comparaþie cu cei unu nouãzeci, doi metri ai unui transforiras…
Am ieºit din camerã ºi m-am uitat la casa mea. Casele transforiraºilor erau mai diferite de cele ale oamenilor. Spaþiul era delimitat de un gard viu înalt de jumãtate de metru, ce forma un dreptunghi suficient de mare într-o poianã. Fiecare camerã era ca o cãsuþã separatã, toate nefiind unite printr-un hol. Care e avantajul? Ieºi din camerã direct în curte.
La aproximativ o sutã de metri în spatele curþii era un râu – cu izvorul la munte -. Îmi plãcea dimineaþa sã mã spãl pe faþã direct cu apa rece ºi curatã.
Singurul lucru bun atunci când eram om era faptul cã nu-mi pierdeam simþurile ascuþite. Mã bucuram din plin de mirosul pãdurii. Deºi crescusem cu acest miros, nu mã puteam niciodatã sãtura de el.
Am mai privit câteva clipe spre râu ºi m-am îndreptat spre casã. Trebuia sã-mi aºtept sora, pe Jennifer, ca sã mergem împreunã la ºcoalã. Era un lucru bun cã, exceptând chimia ºi geografia, aveam ore comune.
M-am gândit – din nou – cât de ciudat era cã aveam acelaºi trup, fie cã eram om, fie cã eram transforiras. ªi totuºi, nu-mi plãcea sã consider cã trupul de om era al meu. Simþeam cã mintea mea era ca un CD pe care îl iei dintr-un calculator ºi îl pui în altul. Sora mea considera cã noi suntem ca un telefon cãruia îi schimbi carcasa. Fizic vorbind, ea avea dreptate. Dupã ce mã transformam în om, celãlalt trup al meu nu era aruncat într-o dimensiune paralelã pânã voi avea din nou nevoie de el. ªi nici invers. Era acelaºi corp… doar cã îºi schimba forma.
- ‘Neaþa, piticot!
Vocea lui Jenny sunã periculos în urechile mele. Cum era posibil ca sora mea, care nu mã depãºea în înãlþime ca transforiras, sã fie mai înaltã ca om? Eram gata sã-i dau o replicã, dar ea pufni zâmbind ºi-ºi dãdu ochii peste cap.
- Hai sã mergem!
O luã înainte pe cãrare, direct spre pãdure. I-am studiat repede îmbrãcãmintea. Purta un maiou maroniu, cu un bolero asortat ºi pantaloni albi. Pãrul ei ºaten închis era prins într-un coc chinezesc, punându-i în evidenþã faþa ovalã. M-am grãbit s-o urmez, iar în câteva secunde am fost lângã ea. I-am aruncat o privire rapidã ºi am vãzut în ochii ei de un cãprui negricios cum dispãreau uºor liniuþe roºii. Fusese nervoasã, iar acum se calma. Dacã era dupã mine, faptul cã ochii cãpãtau diferite tente în funcþie de starea de spirit era singurul dezavantaj în a fi transforiras. Toatã lumea îþi citea sentimentele în ochi. La propriu vorbind. Am ridicat din sprâncene ºi m-am uitat cu subînþeles la ea.
- Ce? mã întrebã Jennifer, dupã care îmi zâmbi, înþelegând. O, asta. Nu poþi sã-þi imaginezi cât de mult mi-a luat sã-mi fac pãrul în dimineaþa asta!
Am aºteptat sã mai zicã altceva, dar ea tãcu, ochii ei cãpãtând irizaþii aurii. Ceva îmi spunea clar cã pãrul nu era singurul motiv, dar nu vroiam sã insist. Jenny înþelese greºit tãcerea mea.
- Acum ce mai e?
- Nimic! am rãspuns sincer. Ca în fiecare dimineaþã, nu am chef sã merg la ºcoalã. Sã nu mai zic nimic de cãlãtoria cu autobuzul…
- Ce e rãu cu autobuzul?
- Nu înþeleg de ce trebuie mereu sã mergem cu autobuzul. Putem foarte bine sã mergem pe jos.
- Pentru cã în tribul nostru nu avem maºini, rãspunse cu lejeritate.
- Desigur! Am imitat tonul de „cum de nu m-am gândit la asta!”. Sã fie oare din cauzã cã putem alerga mai repede decât ele?
- Mara… oftã ea.
- Sã fi om e enervant.
- Înþelege, nu poþi sã apari ca transforiras la ºcoalã ºi nu poþi nici sã alergi pânã în staþie ºi sã te schimbi în om.
- Jenny, nici nu am menþionat asta! Deºi ideea ta cu alergatul nu e rea…
Pãru sã-ºi cântãreascã opþiunile, îºi cãuta cuvintele. Într-un final, parcã schimbã subiectul din mintea sa ºi mã întrebã:
- Sã presupunem cã ai dreptate. ªi atunci, unde ar mai fi experienþa cu autobuzul, cantina, orele…
- Am trãit de nenumãrate ori astfel de ex-pe-ri-en-þe.
- Zãu aºa, Mara! Ca sã învãþãm!
Acesta sigur nu era un rãspuns la care sã mã aºtept de la Jenny. Se încruntã, dar înþelese la ce mã gândeam ºi îºi dãdu ochii peste cap.
- Zãu aºa, Jenny! Avem o memorie foarte bunã. ªtii cã pot sã citesc zece cãrþi ca sã þi le spun cuvânt cu cuvânt.
- ªtiu, ºtiu. Dar încearcã sã priveºti partea plinã a paharului!
- Bine… Partea plinã… Paharul meu este perfect gol.
Jennifer pufni. Am ieºit din pãdure ºi am mers spre staþia de autobuz. Un fel de rablã galbenã pe care scria „ Autobuz. Transport copii. Liceul C. Astril” tocmai oprea când am ajuns ºi noi.
- Bunã dimineaþa, Mara, Jenny!
- Bunã! i-a rãspuns Jennifer fetei pe nume Allison ºi se aºezã pe banchetã lângã ea, fãcându-mi loc ºi mie.
- Salut! am zis ºi eu.
Allison, cãreia prietenii îi spun Alice sau All, era drãguþã, amabilã ºi era colega mea de bancã. Era mai scundã decât mine, avea pãrul lung ºi negru, ochii de un verde mai închis decât al meu ºi o faþã adorabilã în formã de inimioarã. Vocea ei timidã ajunse cu repede la mine:
- ªi cum aþi petrecut sfârºitul de sãptãmânã?
- Super! Rãspunse sore mea entuziastã. Am fãcut drumeþii!
Da, drumeþii. Fiind singurii doi arcaºi aflaþi sub conducerea perechii Alfa, eu ºi Jennifer primisem ordinul de a merge sã verificãm tot teritoriul tribului – o sutã de kilometri pãtraþi -. Furtunele – tribul transforiraºilor de pãsãri – ºtiau cã oamenii cãutau o plantã numitã Niora. Noi evitam aceastã plantã datoritã mirosului ei ameþitor, care pentru cineva ca mine poate fi letal. Oamenii se apropiaserã destul de mult, dar, din fericire, nu trecuserã graniþa teritoriului nostru. Vroiau oare sã o studieze? Oamenii fac adesea astfel de lucruri ºi nu cred cã le-ar lua mult sã descopere cã e otrãvitoare. Un ghiont uºor îmi atrase atenþia.
- Surioarã, þi-ai amintit cã nu þi-ai scris tema la ceva? mã tachinã Jenny.
Alice chicoti, aºa cã am zâmbit larg.
- Mã întreb… începu mica noastrã colegã.
- Da?
- Mã întreb întruna cum vor fi noii colegi ºi noii profesori…
- Huh? am întrebat simultan cu Jenny.
Alice râse scurt de mica noastrã sincronizare ºi continuã.
- Se pare cã voi nu ºtiþi. Se vor transfera câþiva elevi ºi profesori de la liceul „ªtiinþele lui Flin” la noi.
- Nu ºtiam cã în oraº existã un liceu „ªtiinþele lui Flin”.
- Sunt din alt oraº. ªtiu multe chestii, deoarece sunt specializaþi în mai toate, în special biologie. Un fel de schimb de experienþã, se pare… îmi zâmbi Alice, oprindu-mã din a cãuta în minte un astfel de nume.
- Trebuie sã coborâm! Ne vedem la prânz!
Jennifer sãri din autobuz, iar eu ºi Alice am urmat-o pe treptele ruginite ale rablei, mergând spre laboratoarele de chimie.
- Ai auzit? Cris Roberts vine în oraº de astãzi în trei luni!
- Cris Roberts nu este cântãreaþa aceea care a jucat într-un film cu… infractori? am întrebat-o pe Alice, numele cântãreþei sunându-mi cunoscut.
- Ba da! O sã aibã un concert… dar nu cred cã o sã merg…
- De ce nu?
- Nu ºtiu sã deosebesc majoritatea substanþelor de la chimie, iar azi e proba experimentalã. Tu ºtii?
- Da! am rãspuns automat, ºtiind cã oricât de fin ar fi mirosul fiecãreia, l-aº putea recunoaºte repede.
- Norocoaso! Eu…
- Hei, stai liniºtitã! Nu ne descurcãm mereu împreunã? i-am zâmbit.
Alice râse. Era o fatã deºteaptã, dar eu aveam o memorie mai mult decât bunã. Îmi plãcea sã vãd micul ei entuziasm când rãspundea la întrebãri le care eu mã prefãceam cã nu ºtiu rãspunsul.
Odatã ajunse în laborator, ne-am aºezat la masa noastrã obiºnuitã, a treia de la fereastrã, plinã acum de eprubete ºi pahare Berzelius. Am descoperit imediat ce se afla în cel mai apropiat vas: acid acetic.
Profesoara Timons, o femeie bondoacã, intrã în clasã ºi ne rugã sã facem liniºte.
- Dragilor, astãzi ni se va alãtura o nouã colegã care va veni ºi mâine ºi poimâine ºi tot aºa, tot restul zilelor – râse la propria glumã – ºi pe care vã rog s-o întâmpinaþi ca într-o familie. Sã ºtiþi cã Simshula Nazlî este cea mai bunã elevã din cealãlaltã clasã de chimie. Azi va trebui sã notaþi ecuaþiile reacþiilor chimice…
N-am mai ascultat.
Simshula Nazlî. Oare unde mai auzisem acest nume? M-am apucat sã mã uit la substanþele din faþa mea, rãscolind în minte. De unde ºtiam acest nume? Eram frustratã cã nu-mi permiteam sã mã concentrez pe memoria mea adiþionalã.
Uºa se deschise uºor, dar nu i-am dat importanþã. Un „ bine ai venit! ia un loc, te rog!” ºi un „mulþumesc!” mi-au captat atenþia. Am ridicat privirea spre nou-venitã doar o secundã, ca apoi sã mã concentrez pe un miros nou. Prima bãnuialã a fost o reacþie chimicã. Mã aplecam peste vase, cãutând sursa mirosului. Cupru, sodiu, argint, aluminiu, magneziu… nu, mirosea a lup, a tramsforiras. A doua bãnuialã a fost cã sora mea a intrat în clasã, deoarece se simþea vag parfumul ei.
Un scaun se auzi la douã mese distanþã, iar noua colegã se aºezã mai uºor decât oricare alt om. Un nou val de miros mã izbi. M-am simþit ameninþatã ºi un mârâit slab îmi pãrãsi buzele. Alice trase cu putere aer în piept, în timp ce inima îi bãtea brusc accelerat. M-am uitat la ea, fãrã sã mã ridic de deasupra vasului. Mã privea cu niºte ochi mari, plini de surprindere ºi de… teamã? Am crezut cã e pe punctul de a mã certa cã miroseam direct substanþele, dar în schimb, ea mã întrebã încet, cu o voce sufocatã:
- Tocmai ai mârâ… it?
Ultima silabã sunã cu o octavã mai sus.
Ups! Am uitat cã erau martori prin jur. Trebuia sã ies din încurcãtura asta repede ºi eficient. Mirosul care venea de sub bãrbia mea era înþepãtor.
- ªtii cum miroase chestia asta? am încercat sã par îngrozitã, arãtând cu degetul spre vas.
Alice zâmbi ºi am fost uºuratã când pulsul îi redeveni normal.
- Nu e bine sã miroºi direct substanþele chimice! mã mustrã cu o voce calmã.
Nu vroiam sã risc mai mult decât riscasem deja, aºa cã m-am concentrat la chestiile din faþa mea.
Am scris formule ºi ecuaþii chimice pe zeci de etichete, iar când în sfârºit am finalizat munca, m-am uitat la Simshula. Ea încã mai lucra. Avea pãrul tuns scurt ºi ºaten, cu nuanþe fine de brunet. Ochii erau de culoarea lemnului lãcuit ºi aveau irizaþii portocalii?! Nu mai era urmã de îndoialã cã Simshula era transforiras! Deci era mirosul ei cel care mã fãcea sã mã simt în pericol. Deºi transforiraºii moderni nu se mai luptau între ei, instinctul de a ne manifesta supremaþia nu se pierduse. Simþisem nevoia sã-mi apãr teritoriul, sã-mi apãr coada. Singurii care mai fãceau excepþie de la regulã – adicã de la mârâituri – erau membrii familiei mele ºi perechea Alfa.
- Domniºoarã Johnson? Aþi terminat? întrebã doamna Timons.
- Da.
În fracþiunea de secundã în care ochii mei se mutau de la noua elevã la profesoarã, Simshula ridicã uimitã capul spre mine.

La sfârºitul orei, Alice îmi apucã mâneca.
- Nu mergi la urmãtoarea orã?
- Ba da, dar am ceva de rezolvat mai întâi. Du-te înainte.
- În regulã…
Am aºteptat ca Alice sã disparã dupã uºã. M-am îndreptat spre masa Simshulei. Ea încã îºi strângea lucrurile, aºa cã am spus puþin mai încet, nevrând s-o sperii:
- Bunã! Eu sunt Mara! i-am zâmbit.
- Simshula. Încântatã!
Ridicã privirea spre mine ºi rãmase blocatã.
- Mariah Johnson?
- Da…
- Nu pot sã cred! Ce noroc pe capul meu! ªi eu sunt transforiras ºi nu-mi vine sã cred cã sunt colegã cu un prim arcaº!
Era brusc atât de entuziastã, încât mã speria. Zâmbea larg, iar ochii îi erau atât de aurii, devenind uºor de vãzut pentru un om. M-am uitat ºocatã în jur. Nimeni nu pãrea sã fi observat micul ei moment de bucurie, dar am mârâit uºor cuvintele:
- Calmeazã-te! Trebuie sã fie un secret!
- Da, doamnã! rãspunse cu seriozitate, potolindu-se brusc.
Îmi venea sã-mi trag palme. Trebuia sã fi plecat cu Alice.

Orele au trecut destul de repede, iar eu abia aºteptam sã vorbesc cu Jennifer. Din câte observasem pânã acum, Simshula era o fatã foarte de treabã, la fel ca ºi Alice, dar cam liberã la gurã ºi puþin prea entuziasmatã de ideea cã era colegã cu un transforiras. Am stat ºi am meditat la asta toatã ora de fizicã. De obicei, transforiraºii din zonã învãþau la acest liceu, exact ca ºi mine. Nu mi se pãrea ceva bizar.
Am rãsuflat uºuratã când m-am îndreptat spre cantinã. Jenny, alãturi de colega ei, Suzy Lu, ne aºtepta cu tava cu mâncare la o masã retrasã. Nici uneia dintre noi nu îi plãcea aglomeraþia din mijlocul cantinei. Alice le zâmbi larg, în timp ce eu, plictisitã cum eram, am dat uºor din cap. Mi-am luat doar un mãr ºi o sticlã cu apã.
Când ne-am aºezat la masã, mã strigã cineva. Era cineva cunoscut. Aveam senzaþia cã fata asta s-a þinut dupã mine ca scaiul toatã ziua. Simshula veni ºi se aºezã între mine ºi Alice, faþã în faþã cu Suzy Lu.
- Da, am zis, aceasta este Simshula Nazlî. Ea este Alice, Suzy Lu, iar pe Jennifer o cunoºti.
Am gesticulat rapid spre micuþa cu ochi verzi, spre blonda cu ochi negri ºi strungãreaþã, ºi spre sora mea. Jenny se uitã la mine cu o privire ciudatã. Am dat uºor din cap, concentrându-mã pe relaxare ca sã pot scãpa de liniuþele roºi din ochi. Nu mi-aº fi dat seama cã sunt nervoasã, dacã nu mi-aº fi vãzut reflexia în linguriþa lui Suzy Lu.
Jenny pãrea sã mediteze la ceva, chiar se încruntã puþin.
- Mara, mergi cu mine pânã la bibliotecã? Trebuie sã împrumut o carte pentru urmãtoarea orã.
- Sigur, Jen…
Mã trase de mânecã, obligându-mã sã-mi înhaþ ghiozdanul ºi s-o urmez. Am ieºit din sala de mese ºi am luat-o spre coridorul de est.
- Bun, murmurã Jennifer. În primul rând, acum ºtiu cã a fost Simshula. Vãzu expresia mea nedumeritã ºi continuã absentã. Am trecut pe lângã laboratorul de chimie, a trebuit sã duc niºte foi directorului, ºi am simþit mirosul ei. Ceea ce îmi aminteºte! Erai foarte preocupatã la chimie, nu? Asta înþeleg, ºtiindu-te pe tine, dar ce era în vasele alea? Bomboane? Sau te încruntai cã nu aveai ce face?
- Nu, era mirosul Simshulei.
- În regulã. Crezi cã ea ºtie ceva despre Niora?
- Nu prea vãd cum. Sunt niºte informaþii secrete, totuºi. Dar putem s-o întrebãm.
- Mda… Ai dreptate. Oricum înseamnã cã va trebui sã-i convingem pe noii studenþi sã vorbeascã. Poate ºtiu ceva. Doar sunt fliniºti, nu?
- Vom vedea.
Jenny deschise uºa bibliotecii, iar eu am urmat-o într-o salã cu pereþi înalþi ºi ferestre largi. Pretutindeni erau rafturi imense, pline de cãrþi cu cotoare groase, împodobite cu litere aurii. Se simþea în aer mirosul de hârtie veche, cernealã ºi tuº. Sora mea luã cartea, iar eu am mers tãcutã pe lângã ea.
Deci, vor veni studenþi noi. ªtiu o grãmadã de lucruri. Mai ales despre biologie. Sunt elevii unui liceu foarte bun. ªi totuºi de ce vin aici, la liceul nostru? De ce nu se duc la celãlalt liceu? Schimb de experienþã. Dar de ce aici? Rãspunsul parcã a sãrit ºi m-a lovit în cap.
- E atât de logic! am icnit. Cum de n-am realizat pânã acum?
Jennifer se uitã cu ochi mari la mine.
- Nu înþeleg… zise ea sec.
- E simplu. Uite!
- Îmi spui mai încolo.
Stãtea cu mâna pe clanþã, gata sã intre în clasã.

Mi-am luat la revedere de la Alice ºi Suzy Lu ºi am coborât din autobuz. Mergeam pe strada liniºtitã extrem de tãcute. Puteam simþi nerãbdarea lui Jenny pulsând lângã mine, în timp ce Simshula era înconjuratã de aceeaºi aurã de euforie ca de dimineaþã.
- Domniºoarã? întrebã cineva timid.
Am sesizat cã nu mai era nimeni în jur, aºa cã am fãcut un gest nepoliticos: m-am întors ºi m-am holbat la Simshula. Vedeam clar entuziasmul din ochii ei.
- Poþi sã-mi spui Mara.
- Dar sunteþi arcaº sub…
- Sunt doar Mara, în regulã?
Se uitã la mine surprinsã, aºa cã i-am zâmbit. Dãdu aprobator din cap ºi zâmbi la rândul ei. Jenny râse uºor.
- Eu îþi zic de acum sã nu mã iei cu chestii de genul „ domniºoarã, Majestatea voastrã” cã ne supãrãm!
Am cotit la stânga ºi am intrat în pãdure. Dupã aproximativ cinci sute de metri, am pãrãsit poteca ce mergea spre est ºi am pãºit printre ferigile înalte. Într-un final, am gãsit o cãrare spre nord ºi am urmat-o, simþind din ce în ce mai multe mirosuri familiare. Jenny a fost prima care a spart liniºtea.
- Deci, Simshula, unde stai?
- Merg pânã la pini ºi apoi spre vest pânã la un salcâm mare. La douãzeci de metri în spate e casa mea.
- Înseamnã cã ne însoþeºti pânã la pini.
Am fost surprinsã cã ideea nu mã deranja deloc.
- Dacã nu mã înºel, am continuat, în zona de vest nu creºte Niora.
- Nu, e în regulã! intrã Jenny în jocul meu. Zona de vest e sigurã!
- Niora… ºopti Simshula. ªtiu doar cã este otrãvitoare. Dacã vrei sã trãieºti, n-o mânca, n-o mirosi, poþi sã treci pe lângã þinându-þi respiraþia.
- Corect, corect, greºit. Se pare cã nu poþi sã-þi þii respiraþia în prezenþa Niorei.
Tonul lui Jennifer era meditativ. Se potrivea cu lumina pãdurii. Totul era liniºtit ºi te fãcea sã te gândeºti la diverse chestii.
Sincer, nu vroiam sã-mi bat capul cu probleme acum. Nu vroiam sã ºtiu ce Dumnezeu fãcea planta asta. Mi-am blocat mintea, lãsând-o sã funcþioneze numai într-o direcþie. Mã concentram numai pe distanþa dintre mine ºi pinii din faþã. Fãrã sã vreau, fãrã sã observ, am cãutat prin minte formule de fizicã ºi am calculat viteza mea. Mergeam cu doar doisprezece kilometri pe orã, foarte lent pentru mine. Asta însemna cã în zece minute trec de pini.
Simshula se opri lângã primul pin.
- Ne vedem mâine? întrebã ea încet.
- Sigur!
Devenisem conºtientã de toatã bunãtatea ei. Dãdea semne cã o sã fie o prietenã de lãudat. Nu mai ºtiu de ce mã simþisem enervatã de prezenþa ei în timpul zilei. Mã simþeam vinovatã cã o judecasem pripit.
Ne zâmbi ºi pãrãsi drumul, luând-o spre vest. Imediat se transformã într-un lup, într-un transforiras cu o blanã uimitor de frumoasã. Era de un cafeniu deschis, pal, dar nici pe departe mat. Avea o strãlucire specialã. Mi-a luat ceva timp sã-mi dau seama cã hainele ei nu se sfâºiaserã. Se întinseserã de-a lungul corpului, pãrând pur ºi simplu mãrite suficient încât sã se potriveascã cu silueta ei.
- Uau! Ce n-aº da sã am ºi eu aºa ceva! murmurã Jenny, privind ia gri cu veneraþie.
Simshula o auzi. Se întoarse sã ne priveascã nedumeritã.
- Cum ai fãcut asta? am întrebat.
- Cum am fãcut ce?
- Hainele.
- A! E un material care se extinde. Dacã vreþi, aduceþi-mi niºte haine de-ale voastre și vã fac o copie extensibilã.
- Super! Mulþumim!
Jennifer sãri sã o îmbrãþiºeze pe Simshula. Era mai scundã decât ea cu douã capete, iar eu eram mai scundã decât sora mea cu un cap. Dacã aº fi fost eu în locul lui Jenny? Am scuturat ºocatã capul, izgonind imaginea din minte. Se despãrþirã, iar Simshula îºi vãzu de drum.
Imediat ce am rãmas singure, Jennifer îmi aduse aminte de discuþia despre fliniºti.
- Bun, zi teoria ta.
- Elevii de la „ªtiinþele lui Flin” sunt specializaþi mai ales în biologie. Dacã vin aici ca sã gãseascã Niora? ªtim deja cã oamenii cautã planta asta, probabil vrând mai multe exemplare. Asta îi va aduce foarte aproape de trib.
Deja aveam în minte harta teritoriului de nord al tribului. Acolo era singura zonã unde creºtea Niora. Dacã oamenii descopereau care este direcþia bunã, asta înseamnã trei posibile lucruri: fie vom fi extrem de norocoºi, iar oamenii vor trece prin teritoriu neutru, fie vor trece prin mijlocul tribului Canidelor, fie prin mijlocul tribului Felinelor.
- Ar fi o idee, zise Jenny, dar ar putea fi ºi altceva. Personal, nu cred cã acesta e motivul. Probabil e doar un schimb de experienþã. Vai, Mara, ai nevoie de o pauzã! Patrulãrile astea te omoarã…
Am înghiþit în sec ºi am început sã caut în minte argumente pentru a-mi susþine teoria. Am eºuat lamentabil. Teoria mea era doar o presupunere; puteau foarte bine sã se mute aici, deoarece îngheþata era mai bunã. Cine ºtie? Poate cã au studiat toate plãntuþele din jurul casei ºi, plictisindu-se de moarte, au decis sã tragã la sorþi locul pentru o nouã bazã de cercetare, iar soarta a ales locºorul acesta. Trebuia sã recunosc cã teoria mea se cam zgâlþâia, din ce în ce mai rãu cu fiecare secundã care trecea.