Instinctul

[Ema Snow]

Multumesc Si cu ocazia asta, termin si eu capitolul Revenind...

Nou-veniti
- a doua parte -

Mama ne întâmpinã imediat ce am trecut de gardul viu pitic – gardul curþii noastre -. Vedeam tente portocalii amestecate cu cãpruiul plãcut al ochilor ei. Contrastau puternic cu blana albã. M-am întrebat de ce mama se simþea extrem de protectoare. Desigur, portocaliul reprezenta ºi optimismul, dar faþa ei clar excludea aceastã variantã.
- Aþi primit un ordin de la Alfa, de la Gab Codrial. Arcaºii Felinelor au gãsit o nouã urmã. Au trecut prin teritoriul tribului lor ºi se îndreptau spre noi. Trebuie sã verificaþi. Ella ºi Ivy o sã vã aºtepte la graniþã.
- Mulþumim, mamã! am ºoptit, trecând pe lângã ea spre camerele noastre.
- Sã aveþi grijã!
Mama era îngrijoratã. ªtiam cã îºi dorea sã ne protejeze, cã vroia sã nu mai mergem în misiuni, indiferent de cât de puþin riscante erau. Dar nu putea face mare lucru. Eu ºi Jennifer eram mai rapide decât ea ºi de zece ori – dacã nu ºi mai mult – mai antrenate. Eram mai tinere ºi aveam simþuri mai ascuþite. Aproape cã simþeam neliniºtea mamei ca o prezenþã fizicã.
Am fugit în camera mea, închizând uºa în grabã. Am aruncat ghiozdanul cât acolo ºi dezbrãcându-mã, am lãsat cãldura sã-mi inunde trupul. Îmbrãcatã ca arcaº, mã simþeam ca un bãºtinaº. Cum se face cã, dacã tribul evolueazã – aveam calculatoare performante pentru Numele lui Dumnezeu -, uniformele rãmân aceleaºi?! Era prin tradiþie dat ca fetele arcaº sã poarte fustã ºi tricouri ce acopereau puþin mai mult decât o bustierã? De când am devenit arcaº, mi s-a spus cã sunt pudicã, iar eu sunt absolut convinsã cã uniforma asta a dus la aceastã schimbare. Mi-am pus pe braþe cele douã apãrãtori argintii ºi am luat de pe dulap arcul decorat cu douã romburi albastre ºi sãgeþile cu pene.
Înainte sã ies, m-am strâmbat, amintindu-mi discuþia cu Alice despre noii studenþi. Am oftat puternic ºi am ieºit. Când am ajuns la marginea gardului viu, un transforiras de lup, maroniu în întregime, mi s-a alãturat. Jennifer. Am fugit amândouã spre est.
Într-un fel sau altul, în timp ce alergam, mã relaxam. M-am lãsat prinsã în parfumul îmbietor de verdeaþã, combinat cu un miros secundar la fiecare câþiva kilometri. Casa noastrã se afla printre brazi, dar cu cât te afundai mai mult în pãdurile de est, mirosul pinilor devenea mai pronunþat, mai puternic.
Ochii mei nu vedeau decât înainte, pãtrunzând prin densitatea pãdurii. Rar, privirea îmi aluneca în jur, dupã o miºcare bruscã, alertând celelalte simþuri. Realizam imediat cã era doar o veveriþã sau un ºoarece. Faptul cã începea sã se întunece nu mã deranja prea mult, dar nici nu ne ajuta. Vederea noastrã era aproape la fel de bunã ca ºi ziua, dar devenea un pic enervantã lipsa luminii puternice. Urechile, în schimb, erau singurele pe care mã concentram. Nu vroiam sã accentuez peisajul din jurul meu. Auzeam doar paºii mei ºi ai surorii mele, ritmul vioi al inimilor noastre, respiraþiile ºi miºcarea vântului printre frunze. Desigur, puteam auzii mult mai mult de atât, dar nu vroiam sã mã las purtatã de val.
Am simþit o aromã nouã ºi am fost capabilã sã aud alte douã inimi bãtând ritmic undeva în faþã. În curând, le-am putut vedea.
Ivy Tinker ºi Ella Mist erau arcaºi sub comandã Alfa, la fel ca mine ºi ca Jennifer, doar cã ele slujeau tribului Felinelor. Amândouã erau transforiras de râs. Ivy avea o blanã roºiaticã, cu urmele fine ale unor pete albãstrui. Blana din jurul botului era toatã albã, punându-i în evidenþã ochii albaºtri. Avea mereu un aer încrezãtor ºi vesel. Prima oarã când o cunoscusem pe Ivy, crezusem cã totul e din cauza urechilor ei ascuþite care se terminau cu un smoc de pãr.
Mã înºelasem, deoarece Ella, care avea aceeaºi formã, pãrea întotdeauna micuþã, timidã ºi conºtiincioasã. Blana ei era toatã de culoarea nisipului, iar ochii îi erau negri ca tãciunele ºi mereu mi-era greu sã descopãr tentele din ei. Ella nu arãta suficient de curajoasã ca sã fie arcaº, dar sã mai fie ºi sub conducere directã! Mi-am schimbat pãrerea când am vãzut-o în acþiune.
Ne întâmpinarã cu zâmbete.
- Salutare! Bine, arcuºici – aºa ne zicea Ivy, nu mã întrebaþi de ce -, oamenii ne-au fãcut o vizitã, dar au trecut prin teritoriu gol. Toatã chestia asta înseamnã cã nu existã incidente neplãcute. Adicã sunt convinsã cã nu au aflat de noi. Deci nu aveþi de ce sã vã faceþi griji…
- Au înþeles ideea! o opri Ella cu o voce joasã ºi obositã.
- Bun! am intervenit înainte ca Ivy sã aibã timp sã-ºi continue vorba. ªtiþi scopul drumeþiei lor?
Am simþit privirea lui Jenny aþintitã asupra mea.
- Nu.
Ella oftã cu putere. M-am uitat un moment lung la ea.
- O! Zãu aºa! pufni Ivy brusc. Sunt doar vise, Elliuþã!
- Sunt sigurã cã se va adeveri! mârâi ea.
- Ce se întâmplã? întrebã Jenny încet.
- Elliuþã a visat cã cineva o sã ne trãdeze. Cicã îi va ajuta pe oameni! îºi dãdu ea ochii peste cap. Se poate sã fie o Canidã. Ceea ce a visat ea cicã nu e peºte sau pasãre. Amuzant vis, nu? rânji Ivy.
Ella se uitã hotãrâtã în pãmânt. Vedeam foarte clar, pentru prima oarã, dungi de un negru mai întunecat în ochii ei. Durere sufleteascã. Am simþit nevoia sã o consolez.
- Nu-i nimic! ªi eu am vise care par foarte reale din când în când.
Ella îmi zâmbi timid, iar Ivy îºi drese vocea.
- Superb! Revenind la ale noastre. Oamenii…
- Corect.
- Se îndreptau spre nord?
Întrebarea lui Jenny îmi dãdu senzaþia cã teoria mea cu gãsitul Niorei avea o ºansã.
- Da.
- Atunci ne mai auzim. Hai, Mara! Avem o pãdure de cercetat!

Patru ore mai târziu, m-am prãbuºit obositã în pat. Nimic. Din nou. Din fericire, oamenii nu pãtrunseserã pe teritoriul nostru, deºi trecuserã foarte aproape. Urma mirosului lor ducea într-o poianã, apoi înapoi în oraº. Oricare ar fi fost motivul cãlãtoriei lor, speram din tot sufletul sã se þinã departe de pãdure.
Vroiam sã dorm, dar ºtiam cã trebuie sã scriu un eseu la istorie pentru a doua zi. M-am ridicat din pat oftând ºi mi-am luat cartea. M-am aºezat la birou ºi am început sã scriu. Peste o jumãtate de orã, cu capul plin de Napoleon ºi francezi, m-am trântit în pat ºi am adormit aproape instantaneu.
Fugeam prin pãdure ºi ºtiam cã trebuie sã-l gãsesc! Toate simþurile mele erau în alertã, în speranþa cã mã vor duce mai aproape de el. Mã simþeam atât de neajutoratã ºi îmi doream cu disperare sã nu mai îmi fie fricã. Abia atunci am realizat cã sunt urmãritã, dar nu am avut curajul sã mã întorc. Cu siguranþã era cineva necunoscut. Dar dacã fugeam, ce fel de arcaº eram eu? Nu însemna cã nu eram capabilã sã îmi apãr tribul? Gândul acesta m-ar fi fãcut sã mârâi, dar nu am putut, aºa cum nu puteam sã fug la infinit.
Cu o miºcare rapidã, mi-am dat jos arcul din spate ºi am înºfãcat o sãgeatã. M-am rãsucit spre urmãritorul meu, pregãtitã sã trag. În momentul acela m-a prins. A cãzut peste mine, ferindu-se de vârful ascuþit al sãgeþii. Am îngheþat, aºteptându-mi soarta, dar nu s-a întâmplat nimic. S-a ridicat ºovâind, apoi s-a uitat la mine cu groazã. Era un transforiras de lup, cu blanã neagrã ºi ochi de un cãprui închis ºi profund, aproape la fel ca al surorii mele. Brusc, mã simþeam în siguranþã lângã el.
- Îmi pare rãu, se scuzã el cu o voce ruºinatã, ajutându-mã sã mã ridic. Eu sunt Wi…
Lumina soarelui mã orbi. Am deschis larg ochii ºi m-am ridicat din pat cu inima bãtându-mi la cea mai mare vitezã a ei, zgomotoasã ca un tramvai ºi cu ritmuri neregulate. Ce vis! Preþ de o clipã, am fost supãratã pe lumina ce pãtrundea în camerã. Nu mai putea aºtepta puþin, ca sã aflu ºi eu numele transforirasului?
M-am transformat în om ºi m-am pregãtit pentru ºcoalã. Apoi am rãmas în camera mea pânã am auzit-o pe Jennifer ieºind în curte.