Spune-mi daca stii ... Oare o sa mai vii ?

[Scarlett Soul]

"Camera 17 .", am soptit mai mult pentru mine insami.

Nu era nimeni in jur. Am inceput sa chicotesc nebuneste. Ma intrebam ce facea Ruthie in Camera 17. Eu mai trecusem de nenumarate ori pe aici, dar ea ?

"Ai venit iar sa mori ?", ma intreba o umbra cenusie.

Am chicotit in continuare, dar totusi nu mi-am putut ascunde o tresarire. Totul era atat de intunecat si mistic. Am zambit. Eram atat de obisnuita cu sperieturi, intuneric si lucruri mitice incat pur si simplu nu mai puteam reactiona, sau cel putin asta credeam, caci prima reactie cand imi amintisem ultima mea vizita a fost sa urlu.
Era intuneric, precum acum, dar atunci nu fusesem niciodata atat de adanc in Camera 17. Cineva mi-a spus ca voi muri si asa o fost. M-au ars ca pe o tredatoare, dupa care mi-au rupt oasele si mi-au mancat maduva. A fost groaznic. Iar cel mai groaznic a fost cand dimineata m-am trezit si am realizat ca totul a fost o iluzia si ca am trecut prin agonia morii in plina viata. Am simtit cum sudoarea mi se unduia pe sira spinarii si am jurat ca nu ma voi mai intoarce, dar uite-ma !

"Hmmm. Chiar crezi ca mai sunt capabila sa ma sperii, Marks ?", i-am spus eu umbrei, vazand ca aceasta ezita.
"Chiar cred.", imi spuse in cele din urma, zambind. Asta daca umbrele erau capabile sa zambeasca.
"Esti o iluzie.", am spus calm.
"Nu neg, dar aceasta iluzie iti macina creierul . Te O- MOA- RA !", imi silabisi el ultimele cuvinte. Trebui sa ma controlez din toate puterile ca sa-mi ascund tresarirea.


OOC : Ruthie, ... tu erai undeva in cealalta parte a camerei.
Si cred ca si eu trebuie sa-mi cer scuze pentru intarziere.