Old Friends

[Scarlett Soul]

"Dragostea e ca o floare
Ce se naste s-apoi moare ...", i-am spus eu intreptandu-mi privirea in alta parte.

Nu vroiam sa-i intalnesc ochii, caci ma putea citi prea bine si stiam ca avea dreptate. Daca nu iubeai erai cumva pierdut, caci nu avea cine sa te mangaie, sau sa te trezeasca dimineata ... erai doar tu cu tine insati.

'Cat de trist sa fi singur si parasit. Cat de sadic sa vezi cum altii se iubesc si sa nu te poti bucura pentru ei.', mi-am soptit eu mie, fiind sigura ca vorbele mele nu erau inteligibile. O prapastie uriasa se crease in mine. Demonii mici veneau sa se adaposteasca la umbra suferintei mele. Ingerii isi pierdeau aripile si se rugau deasupra prapastiei, dar eu nu puteam face nimic, doar muream incet - incet. In fiecare zi mai slaba si mai slaba si mai slaba, desi stiam ca odata avea sa vina acel timp cand voi rasari din propria cenusa si ma voi inalta bland spre cer, taind orice suflu si orice mirare. Dar acum, cand ma uitam in oglinda zambeam. Zambeam ... si ce daca zambesc ? Zi de zi o fac, si zi de zi plang si zi de zi sufar si zi de zi privesc cum sperantele sunt tot mai subtiri si mai abrupte.

"Spune-mi ce culoare are oglinda ? Spune-mi cat e de greu nisipul ? Spune-mi unde mi-e sufletul ?", mi-a dus vantul vorbele patate cu tristete spre Bell. Eram praf si pulbere, apa si foc, picaturi de cioburi sparte.