Children of the damned

[Desiree Rose Goth]

Stiu ca ma majoritatea ii doare in cot de next, but...

Capitolul 22-Road to broken dreams

• În ultimele câteva săptămâni am observat ceva interesant: uneori, soarta chiar nu se poate abţine, indiferent de om sau situaţie. Învăţasem că după o dezamăgire vine o altă dezamăgire; ca o ironie a sorţii, de fiecare dată când viaţa mea încerca să-şi reia făgaşul normal, ceva trebuia să mă readucă în prăpastie.
  Nu puteam găsi niciun echilibru firesc.
  Destinul adoră să te joace pe degete; tu nu poţi face altceva decât să i te supui.Când neaşteptatul se strecoară în viaţă, tu nu poţi da timpul înapoi ca să-l repari…eşti obligat să accepţi şi să treci peste toate necazurile.
  Moartea lui Katherine mă făcu să cad într-o dizgraţie mai adâncă decât noaptea.Nu mă mai accepta nimeni atâta timp cât nu o mai aveam pe Kate la braţ şi..chestii trestii.Prietenia cu ea fusese singurul lucru ce mă făcea populară în rândul numeroaselor găşti.Acum singurii cu care stăteam de vorbă erau Adam, Lyssa..şi uneori Matt, având în vedere că îmi destăinuise motivul pentru care Katherine s-a sinucis.Lucrul acesta creează cu siguranţă o legătură ciudată între mine şi Matt…nu?
  Mă simţeam jenată că Adam îmi acorda atât de multă atenţie; era normal să te conducă profu’ de douăzeci şi doi de ani acasă, cu maşina lui nouă, după ce ţi-a dat aşa - zise meditaţii la matematică? Habar n-aveam ce credeau ceilalţi colegi despre mine, deşi era cel mai probabil să aibă o părere destul de naşpa.Adică, ce naiba, toate fetele îl adorau până la divinizare pe Adam – mă îndoiam sincer că aveau vreun gram de minte, dar asta constituia altă poveste.Puneam pariu că nimeni din rândurile colegilor nu mă simpatiza.
  Maşina a deraiat uşor , direct pe trotuarul din faţa casei mele.I-am adresat un zâmbet scurt lui Adam, sperând să-şi dea seama de recunoştinţa mea.În fond, locuiam destul de departe de liceu.
  -Mulţumesc , i-am zis încet.Am deschis portiera, atentă ca nu cumva să se zgârie de bordură.Iar asta presupunea că Adam avea şi el limitele lui…
  -Cu multă plăcere.
  Schiţă şi el un zâmbet larg în colţul buzelor, mulţumirea aşternându-i-se precum o rază de soare pe chip.M-am ridicat, toate gândurile zburând haotic în mintea mea.
  -Ne vedem mâine, l-am anunţat, folosind replica lui obişnuită.
  Trântind portiera în urma mea, i-am făcut un semn scurt, precipitat, de rămas bun.Îmi aruncă o privire amuzată în timp ce râdea.
  -Da, ne vedem mâine, aprobă Adam, în timp ce băga maşina în marşarier.Am continuat să mă uit în direcţia lui până când automobilul deveni doar un punct în depărtare.M-am întrebat unde mergea; întotdeauna mă interesa timpul lui liber, având în vedere că dădea lecţii de surfing.
  Mi-am amintit vechea lui propunere; ducând un greu conflict interior, m-am autoconvins să-i cer câteva ponturi în surfing.Imaginea iluzorie pe care mi-o oferea un asemenea sport extrem mă tenta: palmieri legănându-se în vânt, nisipul alunecând în timp ce tu păşeşti într-o fugă nebună spre apă, valurile ce se spărgeau de ţărm…murmurul confuz al mării în timp ce tu stai tolănit în nisip, cufundat în propia ta linişte şi uitare de sine…
  Mă rog, în oraşul nostru , lucrurile nu se petreceau ca în filme.Dar eram sigură că senzaţia ce ţi-o dădeau valurile plutind sub placa de surf se simţea mai mult decât reală, entuziasmul ajungând până la paroxism, iar adrenalina alergând prin vene precum un drog de care aveai absolută nevoie…
  Să nu uit. Să nu uit. Să nu uit cumva să-l întreb asta.
  Oportunitatea se arăta mult prea tentantă ca s-o ratez tocmai eu.Era într-un fel ciudat…propunerea mă lăsase rece timp de săptămâni întregi, iar acum mi-am amintit de ea , aceasta creîndu-mi o deosebită sete de libertate.
  M-am îndreptat spre uşa casei, gândindu-mă la vremurile când nu eram constrânsă între alegeri greşite.Vremuri în care viaţa se arăta simplă, fără mănunchiuri de tăcere şi împletituri complicate.În fine, viaţa putea fi şi acum simplă…însă eu mă rătăcisem pe firul ei.Era ciudat să priveşti trecutul de parcă nu ar fi fost în strânsă corelaţie cu prezentul; dar eu abandonasem toate în urmă, asta incluzând şi prezentul.Singurul care mai conta acum era viitorul, acel drum părăsit, presărat cu visuri rupte de realitate.
  Soarta nu se poate abţine, căci hotărârile tale depind de evoluţia destinului.
  Am trântit ghiozdanul într-un colţ al verandei când breteaua acestuia a început să îmi taie umărul.Cu tipica plictiseală , mi-am lăsat mâna pe clanţă, meditând deja la ce voi face restul serii.Ca o glumă proastă, uşa era încuiată.Am bătut cu nerăbdare în lemn, probabil exagerând în exasperarea mea; dacă aş fi făcut un asemenea tărăboi pe la vecini, cu siguranţă aş fi fost târâtă la secţia de poliţie pentru vandalism sau ceva de genul acesta.
  M-am dat bătută după câteva momente de aşteptare; mama nu se afla în casă.Am înşfăcat geanta din pânză, căutând prin măldarul de cărţi şi caiete ceva care să semene cu un mănunchi de chei ruginit de vreme.
  Nu am găsit.M-am blestemat în gând pentru că am uitat setul acela de chei în casă; nu mă prea pricepeam să anticipez neprevăzutul.Am dat o raită în jurul casei, aruncând câte o privire în încăperile ce aveau o fereastră.Camerele erau pustii, insignificante în momentele acelea; nelocuite de nimeni, nu prezentau nicio valoare sentimentală.Mă obişnuisem ca, în fiecare zi după ce veneam de la şcoală, să am pe cineva aproape, indiferent dacă vorbea cu mine sau nu.Sentimentul era bizar de reconfortant, dar îl acceptam ca atare.Singurătatea o percepeam ca fiind un abis fără fund, în care te cufundai ca într-o pânză cernută de către noapte; iar acel hău te privea dintr-o oglindă crestată cu amintiri…Nu vezi începutul şi nici sfârşitul singurătăţii, oricât te străduieşti să-i afli înţelesurile.Iar atunci când căuţi în sine răspunsurile, ele se înfăţişează precum năluca unui trecut pe care nu l-ai trăit cu adevărat…
  Toate acestea mă bulversau.La naiba cu descoperirea trăirilor umane.Ah, apropo, e naşpa să fii om.Te năpădesc numai sentimente contradictorii.Durerea îţi este duşman, dar te întâmpină ca un vechi prieten.Singurătatea îşi aşteaptă prada cu o dorinţă inumană de a pune stăpânire peste toate trăirile.Iar apoi te inundă o furie nestăpânită ce te face să doreşti să nu fii om; furia aceea va fi o parte neintenţionată din tine pentru toată eternitatea muritoare.
  Deci, da, e naşpa să fii om.Şi pot admite despre unii oameni că nu mai au nimic uman în ei; doar acea mânie care răsuflă prin ei, dictându-le ura.Toată viaţa mea am încercat să nu devin acea fiinţă nepăsătoare , fără scrupule; acum îmi doream din tot sufletul să-mi pun o inimă de gheaţă în loc , numai ca să nu simt nimic.Să ajung la acel nivel la care să nu mai vreau nimic din ce nu am.
  Pur şi simplu nu reuşeam- iar ceva din mine încă tânjea să uite.
  Am scuturat contrariată din cap; cum dracu’ mai ajunsesem la concluzia asta stupidă? Parcă vorbeam de singurătate acum câteva secunde…sau poate acum câteva veacuri bune…
  Lăsându-mi geanta pe verandă, am plecat să colind străzile.Speram ca acestă plimbare să-mi şteargă toate gândurile şi toate concepţiile ; sau, măcar, să mă împiedice să meditez la ele.Inspirând adânc, am decis totuşi să mă aventurez în pădurea rară din spatele casei.
  Soarele îşi ţesea amurgul în culori calde, lăsând o noapte ireală să-şi coboare mrejele în oraş.În partea cealaltă a cerului, puteai vedea obrazul palid al lunii, aşteptând răcoarea acelei seri liniştite de vară.Entuziasmul căderii nopţii era tangibil; îl puteam simţi iradiind din acei oameni ce îşi trăiau cu cea mai mare dăruire viaţa de noapte.
  Copacii murmurau cuvinte neînţelese sub îngânarea duioasă a vântului.Gândurile mi-au zburat spre hanoracul ce se afla în casă, prea îndepărtat ca să-l pot ajunge.Mi-am înconjurat talia cu braţele , sperând să mă încălzesc cât de puţin.Naiba să ia cheia aceea nenorocită.
  M-am lăsat să cad la baza unui fag fragil, inspirând adânc mirosul de sălbatic din jur.Izul de libertate.Mi-am amintit din nou de dorinţa mea de mare, de promisiunea lui Adam, de…de conflictul meu interior.
  Cine m-a pus să vin aici, doar ca să zgândăresc iarăşi vechile răni?Singurul lucru pe care îl puteam face era să mă contrazic încontinuu.