Pursuit of Hope

[Raizen Isildur]

• Raizen râse și spuse cu un aer distrat: „Oh iartã-mã, chemarea naturii... Nu vreau sã fiu nevoit sã merg la baie în timpul unei lupte. Oare tu mi-ai da rãgaz într-un duel sã mã duc la toaletã ?”
  „Hhh, hai sã mergem..” zise Bell dându-și ochii peste cap.
  „Ceee ? Ce am ziiis ?” întrebã Raizen nedumerit însã Bell îl apucã de braț și fãrã sã-i adreseze niciun cuvât Dispãrurã.
  
  Se trezirã într-o beznã adâncã negãsindu-se unul pe celalat. La un moment dat o palma îl lovi în fațã strivindu-i nasul.
  
  „Au, aia e fața mea !” zise Raizen iritat.
  
  Bell șopti „Lumos” și râzî vâzându-l pe Raizen cum se ținea cu mâinile de nas. Își aprinse și el bagheta și privi în jur, atât cât putea sã vadã. Era foarte întunecat. Pe cer nu se ițea nicio stea, iar luna era ascuns departe în spatele norilor groși ce prevesteau un viscol pe cinste. Tânãrul spera doar ca vremea rea sã se dezlãnțuie doar dupã ce terminau ei treaba. Ura iarna, zãpada și frigul. Acum și-ar fi dorit sã fie pe fotoliul comod din camera sa, în fața șemineului, citind o carte și bând o cafea. Oh Doamne, ce vise ! Se trezi la realitate și continuã sã sruteze întunericul cu privirea. Pãdurea era destul de densã. Realizã brusc cã nu știau încontro sã se îndrepte. Era o pãdure, nu avea niciun punct de referințã, doar copaci, copaci și iarãși copaci.
  
  „Ei bine și acum ce facem, isteațo ?” întrebã Raizen ironic, sperând ca Bell sã se enerveze și sã se întoarcã amândoi la Hogwarts. Pentru o clipã vãzu imaginea unei mese luminate de niște lumânãri mari, plinã cu mâncare și bãuturã. Oftã, visãtor, îndesându-și mâna cu care nu ținea bagheta mai adânc în buzunar.