Pursuit of Hope

[Bell Evans]

• Parca trecusera ore intregi de cand Raizen se aruncase in acel tunel, fara fund, fiind inghitit de intuneric. Bell se plimba in jurul deschizaturii, inconjurand'o si privind din cand in cand in jos. Nu se auzea niciun zgomot; nici macar un sunet care sa'i fi dat de veste ca tanarul era in viata. Daca a patit ceva?! se gandi ea, dar clatina usor din cap in secunda urmatoare; nu era momentul sa fie pesimista. Cu siguranta Raiz era bine; si avea sa o strige curand. Insa linistea incepea sa'i dea de gandit.
  
  Sa ma arunc si eu..sa nu ma arunc..
  Se saturase sa tot mediteze; incepuse sa devina deja ciudat. Se simtea inutila, stand acolo si privind intunericul din jurul sau. Tunelul se deschidea in fata, invitand'o parca sa intre in ascunzisurile sale interzise. In cele din urma, hotari ca nu mai poate astepta; daca Raizen intrase acolo si se ranise, trebuia sa coboare si ea. Asteptarea incepea sa se transforme in disperare.
  
  Lua o gura mare de aer care ii arse plamanii si se arunca in gol; simti curentul cum ii face roba sa fluture puternic, si isi lipi coatele de corp. Era destul de ingust, si parea nesfarsit. Un claustrofob nu i'ar fi putut face fata. Incepu sa se gandeasca daca avea sa se mai opreasca vreodata. Si o data cu aceasta idee, intreg corpul ii fu cuprins de fiori - mai mult ca sigur se izbea de pamant. Si la viteza pe care o avea in cadere, cu siguranta ranile aveau sa fie grave.
  
  Cadea de ore intregi; sau cel putin asa i se parea ei. Astepta intr'un fel sa ajunga jos, chiar daca asta implica si durere. Simti cum aerul devine mai caldut, iar cand privi in jos vazu lumina. Am ajuns! sopti ea, cu un zambet trist. Putea fi sfarsitul, sau inceputul a ceva nou. Dar macar inceta tensiunea pe care o simtea in curentul rece.
  
  Simtea cum cineva ii opreste caderea, iar inima i'o lua la goana; se opri chiar la cativa centimetri de pamant, putin dezorientata. Simti niste brate puternice, care o ridicara, iar apoi picioarele sale atinsera podeaua. Vazu chipul palid al lui Raizen si ofta usurata. Vroia sa inceapa sa urle, de ce nu o chemase? Dar in acelasi timp, era puternic recunoscatoare. Daca nu era el, probabil acum ar fi fost praf si pulbere.
  
  "-Sunt bine" sopti Bell, sprijinindu'se de el. Se aseza pe podeaua din piatra, iar Raiz ingenunche langa ea. Arunca o scurta privire asupra robei sale; era manjita de sange. La fel si chipul transpirat. Iar pumnii - de acolo venea tot sangele "Ce'ai patit?!" intreba ea, usor panicata. Raizen clatina din cap si isi privi mainile insangerate. Vulnera Sanentur! murmura cercetasa, iar ranile incepura sa se inchida. "Mersi..pentru tot" continua fata, cu un mic zambet.
  
  Se ridicara, si privira in jur; Raizen dezamagit, iar Bell curioasa.
  "-Ce e locul asta?" intreba ea.
  "-Un labirint de coridoare..vrajit" raspunse tanarul, cu o voce joasa.
  Era ciudat; toate tortele din incapere erau aprinse, aruncand o lumina palpaitoare in jur. Nu stia ce se intamplase, dar privi usa care aparuse. Probabil pe acolo intrase Raiz; ultimele urme de sange inca staruiau pe peretele cenusiu, iar cercetasa ofta.
  
  "-A aparut asa..din senin" murmura Raizen, raspunzandu'i la intrebarea nerostita.
  Clatina usor din cap; era evident ca tot acel loc subteran era plin de magie neagra; serpii incolaciti de pe usa, atent sculptati, ii facu orice urma de indoiala sa dispara.
  "-Sacrificiul uman..adica, sangele tau a facut'o sa apara" remarca Bell, ganditoare. "Trebuie sa aflam ce e locul asta..si unde duc acele coridoare" continua ea, metodic.