Tigara care arde

[Desiree Rose Goth]

Stiu ca ar trebui sa dau niste detalii in legatura cu sondajul de mai sus, but.. se subintelege.
A, si sper ca incercarea jalnica de macelareala de la sfarsit sa nu fie chiar dezastruoasa.



Capitolul 4 – Tãcere fãrã preaviz

Nu mã simþeam deloc bine.
Toate naþiile de sentimente –entuziasm, exasperare, furie, ameþealã, neputinþã, disperare, nebunie- , îmbinate cu o galantã lipsã de chef, mã împiedicau sã gândesc limpede.Capul îmi zvâcnea cu arsuri incoerente, iar ritmul muzicii îºi croia loc prin mine cu forþa. Glasurile din jur se dezvãluiau cu murmure confuze, iar râsetele stâlcite ºi false mã fãceau sã o iau razna.Am închis ochii, sperând ca sã-mi disparã durerea de cap.
Deci, da, nu mã simþeam bine.
Aºa – zisa petrecere a lui Megan putea sã se ducã naibii din partea mea, chiar dacã mã rugase sã am grijã de unele aranjamente ºi detalii. De fapt, n-aveau decât sã se ducã naibii toþi, fãrã nicio excepþie.Singurul motiv pentru care nu plecasem era ca nu cumva sã-i schimb pãrerea lui Megan despre mine; oricât mã enervau hotãrârile ºi modul ei de a privi lucrurile, tot îmi era folositoare în lagãrul acesta. Mda, lumea ar spune cã profitam din plin de Megan ºi, sincer, nu aveam de ce sã dezmint afirmaþiile. Nu-mi place sã arãt lumii o mascã falsã, care nu mi se potriveºte în niciun chip ; sunt eu, numai eu , ºi cu asta basta. Ar fi o greºealã sã consider cã nu-mi pasã de pãrererile celorlalþi.Din contrã, tocmai pãrerile acestea sunt ca o loviturã fatalã adusã orgoliului meu fragil.

Apropo, dacã tot am pomenit despre opinii, sã le ia ºi pe ele naiba.
-Cred cã ai nevoie urgentã de ceva anume.
Oh, Doamne, grozav, de-a dreptul excelent. De fapt, Doamne, chiar îþi mulþumesc fiindcã eºti excesiv de darnic cu mine..îþi înþeleg perfect intenþiile.
-Ce naiba mai vrei ºi tu, Bentley? l-am întrebat , fãrã sã mã obosesc sã mã uit în direcþia lui.Îmi era destul cã trebuia sã-i ascult glasul leneº reverberând în capul meu, laolaltã cu toate onomatopeele din jur.
-Mã gândeam cã poate te intereseazã..dar, mnah.. se vede cã nu-þi pasã.
Nu l-am auzit întorcându-se sã plece.Semn rãu.Va avea de-a face cu mine în urmãtoarele zece secunde.Sau , mai bine zis, cu nervii mei deja aflaþi într-o stare precarã.
Mi-am întors capul.Primul lucru care îmi sãri în ochi fu expresia aroganto- ironicã de pe faþa lui.Al doilea lucru pe care l-am remarcat a fost sticla de bere pe care o þinea atârnatã în dreptul blugilor.

-Redd’s ! am sãrit cu o încântare trecutã de paroxism.
Nu l-am mai întrebat de unde ºtia cã era bãutura mea preferatã. Logic cã ºtia.Dintr-o datã m-am simþit stânjenitã cã am þipat la el mai devreme…dacã cumva nu-mi mai dãdea Redd’s? În clipa aceea mã interesa exclusiv bãutura.
-Ah, mda.
Aruncã o privire nepãsãtoare spre sticlã. Gestul pãrea mai mult decât evident din punctul meu de vedere; voia sã mã scoatã din minþi cu orice preþ. Cu un entuziasm prefãcut, am realizat cã nu se va lãsa atât de uºor.Ar fi trebuit sã anticipez asta.
-M-am gândit sã-þi aduc, dar dacã nu-þi pasã…
-Îmi pasã acum, am mârâit concentratã, încercând sã-mi impun un ton schimonosit ºi rugãtor.Niciodatã nu îmi iese, la naiba.
-În marea majoritate a cazurilor, atunci când o persoanã zice “ Îmi pasã” , respectivul chiar crede ce spune, punctã Bentley, scurt ºi concis.
Sticla aceea se bãlãngãni de parcã dorea sã-mi facã ºi ea în ciudã.Exasperatã, am cãutat o replicã ce i-o puteam trânti cu tact în faþã.
-Dar îmi pasã.ªi ºtii ce? Îþi voi da ºi niºte bacºiº mai târziu. Dacã vrei.
I-am zâmbit galantã, dar în sinea mea îl înjuram în toate felurile posibile.Idiot, n-ai ce sã-i faci.Bentley clãtinã asiduu din cap , gest care mã enervã neintenþionat de tare.
-N-am ce face cu bacºiºul tãu de doi bani, mãrturisi el sfios, desfãcând sticla de Redd’s.M-am crispat involuntar.Nu-mi pot cumpãra cu el nici mãcar un bilet de autobuz ca sã ajung de la petrecerea asta în camera mea.
-Ããã…camera ta e vizavi , am remarcat derutatã.
-Întocmai.Aºa, cã sã vezi cât valoreazã bacºiºul tãu.
Luã nonºalant o gurã de bere.M-am sprijinit de perete ºi m-am abþinut sã-i dedic toate cuvintele pe care le aveam pe limbã.Jalnic din partea mea, dar încã mã ajuta rãbdarea.Am aruncat o ocheadã în jur, privind feþele amuzate, simþind aerul încãrcat cu distracþie.M-am întrebat cum reuºeau oamenii din încãpere sã se prefacã atât de bine.

Sau poate cã îmi lipseºte mie ceva.Am simþit replica mea internã zdrobindu-mã în înveliºul reproºului.Sau, mai degrabã, zdrobindu-mi mândria.
-Te rog? am mai încercat încã o datã.ªtiam cã voi regreta din tot sufletul mai târziu pentru cã mã purtam cu el mult prea frumos.ªi politicos.ªi chestii din astea pe care de obicei le detestam la majoritatea persoanelor.
La naiba, parcã cerºeam milã.. ºi mila însemna o insultã pentru mine.
Bentley îmi aruncã o privire plinã de superioritate care mã fãcu sã oscilez între hotãrârea de a-l pocni sau de a-l lãsa la fel de prost ca la început.Am inspirat încet, sperând sã mã calmez.N-am rezistat sã nu mârâi în surdinã.
-De ce sã-þi dau? La fiecare colþ al clãdirii ãsteia gãseºti cel puþin un bax de bere. Nu te uiþi în jurul tãu?
Fãcu un gest larg din mânã, arãtându-mi împrejurimile.Abia în momentul acela am observat sticlele aruncate neglijent pe sub mese.Proastã, proastã, de ºai’ºpe ori proastã.Idioatã cu diplomã.
Un singur amãnunt mã fãcea sã mã simt cât de cât bine: toate sticlele pe care le vedeam erau goale.
-Du-te dracului, l-am invitat, în maniera mea specificã.Am profitat de clipa de neatenþie – clipa în care izbucni într-un râs isteric, în ciuda faptului cã mereu îl jigneam cu replica respectivã – ºi i-am furat sticla din mânã.Ok, puteþi sã-mi spuneþi beþivancã sau orice vreþi ; dar la mine acþiona numai mândria.
Fu rândul meu sã-l privesc cu superioritate.Spre surprinderea mea, nu avu aceeaºi reacþie exageratã pe care am testat-o ºi eu ; mã rog, nu toatã lumea e la fel de ciudatã ca ºi mine.Am zâmbit involuntar auzindu-mi concluzia absurdã.
Bineînþeles, dupã aceea am desfiletat sticla ºi, fãrã pic de consideraþie ºi politeþe, nu m-am sinchisit sã mai caut un pahar – lucruri inutile ce se gãseau la câþiva centimetri depãrtare, dar amãnuntul ãsta irelevant nu are aºa mare importanþã pentru mine.
Oricum, pãcat cã nu m-am îmbãtat niciodatã în viaþa mea.Mi-ar fi prins bine în momentele stresante, cum ar fi acesta.Durerea de cap încã persistã, în ciuda faptului cã am fãcut rost de ceea ce îmi trebuia.M-am concentrat pe gustul uºor- acriºor al berii, rugându-mã simultan ca sã nu mai simt nimic.

-Cu plãcere.
Accentuã ironic fiecare cuvânt, dar am bãgat de seamã cã mai dorea sã-mi zicã ceva: ”Îmi eºti datoare vândutã.” Apoi plecã, probabil ca sã-ºi mai aducã ceva de bãut.
Oftând, m-am sprijinit pe fereastra primului geam pe care l-am þintit cu privirea.Noaptea nu era vegheatã de obrazul palid al lunii; întunericul muºca din lumina gingaºã a celor câtorva stele ce zãceau pe cer.Dincolo de tabãrã, în pãdurea întregitã de pãienjeniºuri, coniferele se legãnau uºor sub vântul fantomatic.
Am mai luat încã o gurã de bere, amintindu-mi nostalgicã de micul parc din faþa casei mele.
Celelalte clãdiri din jur pãreau pustii; numai câteva persoane plictisite nu veniserã la petrecere, preferând sã stea liniºtiþi, fãrã sã stea în mijlocul unor nebuni.
ªi cel mai probabil mã voi alãtura lor.Fie ce-o fi.
Am înºfãcat geanta mea simplã din pânzã în drum spre ieºire , abandonând sticla aproape goalã sub prima masã ce-mi ieºi în cale. Am rânjit involuntar când am dedus cã vor avea nevoie de ore întregi ca sã cureþe locul acela.
Þinând geanta strâns în mânã, am coborât spre parter. Câteva întrerupãtoare îmi ieºirã în cale, ºi , încãpãþânatã, am încercat sã aprind lumina.Camerele rãmãseserã totuºi cufundate în întuneric. Tabãrã de douã parale, afectatã serios de crizã , mi-am oferit eu propria explicaþie.
Mã rog. Voi supravieþui, chiar dacã mã voi împiedica de toatã mobila pânã voi ajunge la uºã. Absolut nicio problemã.
Când am pãºit pe ultima treaptã, cineva mã bãtu uºor pe umãr.
Iar în secunda aceea scurtã am încetat sã mai rãsuflu. Am încercat sã mã întorc, dar o mânã rece aproape îmi rãsuci încheietura mâinii. O durere surdã mi se stârni în oase, dar nu o puteam simþi din cauza valurilor de adrenalinã ce pãtrundeau în mine . Nu am reuºit sã þip – ºocul încã mã cuprindea într-un pãienjeniº riguros.
Am început sã mã zbat în strânsoare. Rezultatul fu cã alunecat câþiva centimetri de pe treaptã, aproape cãzând în genunchi ; douã mâini se miºcarã lin, dar rapid, înspre gâtul meu, împiedicându-mã sã respir. Un icnet mi-a scãpat neintenþionat dintre buze.
Bun, deci întotdeauna mi-am imaginat cã voi putea fuma o ultimã þigarã înainte sã mor…ceea ce era destul de tragic. Am presupus vag cã psihopatul, dupã ce avea sã mã stranguleze , avea sã mã îngroape pe undeva, într-un loc neºtiut de nimeni. Iar asta în cel mai fericit caz. Sincer, nu-mi prea convenea.
Mã simþeam ciudat, ca ºi cum un vãl negru acoperea totul, împiedicându-mã sã gândesc limpede. Am zgândãrit în zadar cu unghiile mâinile care mã cuprindeau. Ironic, nici mãcar nu aveam sã vãd cine mã omoarã.

Strânsoarea slãbi în timp ce un sunet confuz de paºi se auzi în apropiere. Mâinile îmi dãdurã rapid drumul. Fãrã sã-mi dau seama de ce se întâmplã în jurul meu, am început sã tuºesc ºi sã inspir aer în prostie.
-Te simþi bine?
Glasul îngrijorat reverberã cu ecouri ciudate ; am sesizat atingerea uºoarã , pe braþ, ce încerca sã mã calmeze. Mi-am ridicat capul , dar în întuneric nu distingeam decât conturul vag al unei persoane necunoscute. Un tip.
-Nu, i-am reproºat.
În fond, întrebarea lui nu avea niciun sens. Era sã fiu omorâtã în urmã cu douã secunde, cum naiba sã mã simt bine? Atunci mi-am dat seama cã aveam lacrimi în ochi.
Am perceput un sunet bizar, de parcã un obiect greu s-a rostogolit pe podea. În urmãtoarea clipã, perdelele ce învãluiau uºa de la intrare luarã foc.
Mda, nu poþi câºtiga întotdeauna.