Childhood's

[Scarlett Soul]

"Treptele acelea sunt un infinit culori si lemne degradate, niciodata nu va ajunge cineva la usa aceea. Poarta fara broasca si cheie, mana care ma va calauzi pentru prima data, sufletul care ma va alina si nu ma voi mai simti atat de singura si cu mine insami. ... In toata viata asta conteaza doar cine este cel mai aproape de reusita. "

Ma pierdeam in lumea mea de basm, singura in care nu ma putea atinge nici vantul, nici cerul, nici oamenii. Adoram sa privesc si sa vad totul amplificat in mii de culori si sunete, dar lumea mea nu era una perfecta si nu avea sa fie niciodata. Era doar un mic colt de rai infasurat in matase neagra. Uneori ploua si furtunile ma strangeau atat de tare de corset incat simteam ca ma sufoc, dar nu incercam sa le indepartez, doar le strangeam si mai mult in brate.Alteori credeam ca se ivise o raza de soare, dar ma ardeam ... foarte tare.

"Ingerul tau traiseste. Ingerul tau trebuie sa gasesca o cale, doar ca trebuie sa stii ceea ce vrei sa faci si unde vrei sa ajungi cu asta. Nu poti ramane aici, pur si simplu.Simt ca ma ingrozeste faptul ca ingerul tau este inca legat cu lanturi de pamantul acesta tare, unde nici soarele nu trece si nici oamenii."
Nu ma trezisem din visare, dar cumva simteam nevoia sa comunic cu ingerul ei. Era atat de fragila, atat de frumoasa in interiorul ei incat imi era teama ca cineva avea sa-i fure acest lucru, asa cum anii fura inocenta unui copil, asa cum lumea ne naste si ne ia viata, ranjind grosolan.

"Nu stiu la ce treapta sunt, insa stiu sigur ca fiecare noua alegere ma duce inapoi la prima treapta, dar mereu la alta, parca fiecare dintre ele ar fi prima si ultima. E ca o cale fara intoarcere. Stii ... viata este arta de a desena fara radiera. Punct si de la capat."

Layla ma privi. Ochii verzi ii scanteiara straniu si privirea i se ingusta, tradand dorinta a ceva nou, ceva nou si corect, insa apoi isi pleca capul, parca spunandu-mi ca nu tinea de ea, ca unele drumuri trebuie incepute de o persoana straina fiintei ei. Precum mama care iti desena mereu cand erai mica inceputul unei litere, precum prietenii de care invatai sa devii independenta, precum bautura de care invatai sa te feresti, precum tigarile pe care le utilizai doar foarte rar, toate fiind noi inceputuri si in acelasi timp sfarsituri.
"Hmmm ... ingerul meu.", am rostit eu primul cuvant referitor intr-adevar la mine, de atata timp.

"Ingerul meu nu este intr-o stare mai buna ca al tau, insa a invatat sa nu mai simta ranile trupesti si desi corpul moarte incet, nu e atat de dureros. Cea mai mare durere este sufletul si intotdeauna el ne invie si ne omoara.Nu mai simt doar ceea ce vreau sa simt, doar ca vreau sa simt prea multe, din simplul motiv ca ceea ce este adevarat ma raneste. Ingerul meu isi reface aripile, dar atat de incet si sunt inca atat de fragile, sunt inca atat de murinde si urate, nepotrivindu-se aproape deloc corpului grotesc al ingerului gri ce dainuieste acolo, cu capul sufocat in perne, zambind si jelindu-si soarta indecisa. Aproape ca nu respira si nu traieste, doar reactioneaza la cererile mintii de a zambi. Se simte apoape bine in pielea lui, dar nu deajuns, caci nu are nimic, dar nadajduieste ca va avea, caci altfel viata ar muri fara un sens, fara o linie pe care sa o continue, doar pierzandu-se in zare. Ingerul meu e pe o stanca, tinand strans in brate perna patata cu sange, dar nu stie daca sa sara sau nu in ceea ce oamenii numesc risc. Ar vrea din toata inima sa sara si sa-si lase lumea fara culoare in urma, insa de fiecare data cand incearca se intreaba daca va fi destul de puternic ca sa iasa la suprafata. "

Ingerul meu isi stranse cu putere la piept perna rosie si se opri, simtind cu vantu-i adie pletele si patrunde in el, dezbracandu-l de orice haina si aratandu-i goliciunea. Ezita un singur moment , simtind ca sub piciorul lui nu mai era nimic, nici vant, nici pietre, nici viata. Sarise.