Ieri,azi,maine si mereu

[Shayera Holl]

Mda...continui...oricum e ca naiba

CAP IV

Am inchis ochii si am tras adanc aer in piept...FUCK! Incepusem sa tusesc. Mda...se pare ca uitasem de aerul groaznic din Boston.Mentionasem ca familia lui Leo statea cam pe langa o fabrica de cauciuc? Nu,nu cred...dar totusi,va zic acum...mereu am detestat sa merg acasa la el,dar o faceam...ce naiba,si eu stateam vis-a-vis de el.
Revenind la povestea mea ciudata,pe care am decis sa o nimicesc aici in milioane de cuvinte.Ma resemnasem cu gandul ca "fratele"meu a plecat pentru totdeauna,dar inca simteam acel gol imens.Ma simteam o persoana groaznica,demna de mila.Nu reusisem nici macar sa il sun,pe atunci cand el trecea prin cele mai grele momente.
O parte din mine se detesta,dar celalta parte era dezgustata de locul acela parca uitat de lume.M-am uitat in spate pe alee.Nici un trecator,nimic,nici macar o pisica neagra care sa imi taie calea,nu m-as fi suparat,nu ca as fi superstitoasa.M-am oprit in fata unei case destul de vechi si deloc renovata.Am intrat nesigura in curte,si iata-ma....iata-ma in fata unei case unde mi-a petrecut copilaria,si de care am uitat pentru un vis de California,nu al meu...al mamei.
'Bine Kelly,fi strong...adica...ce naiba,nu fi nimic...fi tu insati!' Mi-am spus si am batut lin si sacadat in usa de lemn vechi si uscat.
Daaa...aveau si sonerie,dar era mai dramatic asa.
O silueta firava,imbracata in negru,mi-a deschis usa.Expresia de pe fata ii era tot mai trista,necajita si foarte plansa.M-am uitat la ea cateva secunde...nu avea cum sa fie...nu era posibil sa fie Crissie.Nu putea sa ajunga in halul asta.
Fata s-a uitat la mine,s-a apropiat,si parca mi s-a aruncat in brate intru totul.Am strans-o cat am putut de tare,iar in acel moment,fara sa imi dau seama,am inceput sa plang foarte tacut.Poate ca era bucuria revederii,sau mai ales motivul pentru care ne-am reintalnit.
La cateva minute distanta,ma aflam in sufrageria familiei,pe canapeaua moale.Nu am putut sa o uit niciodata...dupa acea piesa de mobilier ma ascundeam mereu cu Leo,incercand sa "disparem"...sa vedeam daca cineva ne va da disparuti.Mda...atunci aveam doar 9-10 ani.
Ma uitam prin casa...totul la fel.Acelasi mobiliet vechi,pe care il examinasem cam cu sase ani inainte,cu Crissie.Ni se parea ca sunt ceva pise antice...a unei familii regale,si ca familia prietenei mele era d sange albastru.
"Atunci a inceput sa devina cu adevarat o 'printesa' "Am spus eu incet,stranga cu putere ceasca de ceai cald pe car mi-o adusese prietena mea.
Mi-am intors privirea spre ea...din nou...uluitor.Slabise intr-un mod considerabil.Degetele sale,cum imi placea mie sa le spun,degete de pianist...aratau ca niste vite uscate a unor flori,atat erau de subtiri.Fata ii era nedormita,cearcanele de o culoare neobisnuita.Nu erau cu o noanta de albastru,ca se cele nosmale...cand nu dormi doua-trei nopti...ale ei erau maro,aproape negre.Fata aceea,pe care o lasasem inainte sa plec,se schimbase.Fata care starnea atentia baietilor de la un kilometru departare,nu mai exista.Acum era doar...o stafie.Spun astfel,fiindca arata ca una...tenul galben,aproape alb,trupul foarte slab si inalt,fata parca lungita,fiecare parte a i avand un contur uluitor de perceptibil,obrajii fiindu-i foarte iesiti inafara,iar patul acum foarte slab,negru,prins intr-o coada neingrijita la spate.
Am inghiti in sec,m-am uitat la ea si am intrebat nesigura:
"Ce fac parintii tai?"
Da...asta fiindca nu ii vazusem.
"Sunt la biserica,eu nu am putut sa merg sa vad cum il baga acolo...cum il inchid in inchisoarea de pamant.Nu puteam sa il vad ingropat de viu...asta fiindca traieste.KELLY! L-am vazut ieri...era langa usa mea...TRAIESTE!"
Am ramas uimita...inspaimantata.Felul in care accentuase cuvantul "traieste" ma facuse sa ma infior.Expresia de pe fata ii era foarte schimbata,ochii destul de bulbucati si rosii.Incepu sa planga si sa strige din nou:
"Il ingroapa acolo de viu! Intelegi?! Asta fac! Iar dupa asta...parintii vor sa ma trimita departe,spun ca acolo va fi mai bine! Acolo...toata lumea e in alb...toti ma privesc ciudat...am fost acolo,in vizita,dar nu am suportat sa stau acolo mai mult de cinci minute...am iesit.Ma sufocam,intelegi? Nu pot sa stau acolo! NU POT!"
Imi inclestase mainile si mi le strangea tot mai tare.Lacrimile ii curgeau pe fata,in timp ce se uita in toate colturile posibile ale camerei.
Inima imi batea tot mai tare.Nu stiam ce sa fac,cum sa reactionez,ce sa spun.Am suspinat si m-am apropiat de ea,incercand sa ii pun capul la mine pe umar.Tremura...
"Tu nu o sa ma parasesti...nu?Kelly?Nu o sa pleci...nu o sa ma parasesti...nu o sa ii lasi sa ma duca acolo.Leonard nu ar fi permis asta...nu...deci nici tu nu o sa le permiti,nu?" Imi spuse incepand sa planga sacadat.
Am strans-o usor in brate si am suspinat.Nu puteam sa imi dau cuvantul...asta fiindca in acel moment imi venea sa ies pe usa si sa alerg departe de acel loc aproape bantuit.
"Stii?" incepuse iar... "Oricum si eu o sa ajung la el in curand"
Nu puteam sa scot nici un cuvant.Eram infiorata,parca un cleste al groazei ma cuprinse...si nici nu mai puteam sa gandesc.Ce gandit?Nu mai puteam sa respir...simteam ca ma sufoc...incepusem chiar sa tremur si sa plang incet.
"Am anorexie...deci...nu o sa mai traiesc mult nici eu...si stii? ma bucur! O sa ajung la el! Vreau sa plec cat mai repede! O sa imi fie dor de tine!"
Incepuse sa imi vorbeasca ca si cum in acel moment avea sa plece...sa se inalte incet...cu nebunia ei cu tot.
Mi-am intors privirea spre chipul ei.Sora lui Leo...nu mai eista.Era doar o naluca...un spirit care vroia sa plece cat mai repede.
"De ce plangi?E vina mea?Eu te-am facut sa plangi?" Incepu sa ma intrebe foarte necajita...luand totul asupra ei.
"Nu...nici vorba!" am inganat eu incercand sa o linistesc.
Dar prea tarziu...incepu sa planga cu amar cerandu-si scuze si spunand ca era doar vina ei.Era gata,gata sa se puna in genunchi sa imi ceara scuze,dar nu o lasam.Nici vorba...nu puteam sa permit asta.
"Termina!" Am tipat eu fara sa vreau,ratacindu-mi cumpatul.
Se uita la mine cu ochii mari si rosii,si se puse din nou pe canapea,incepand sa planga aproape mut.M-am asezat langa ea,aproape tremurand,si am luat-o in brate.
"Iarta-ma...iarta-ma" Atat am reusit sa spun.