The wrong choice

[Rosalie Vivienne Alden]

Capitolul VII- How to do this if it hurts?
Partea I
-perspectiva Lissei Carter-

Mi-am luat mana din mana lui Nate : o simteam prea rece,dar nu pentru ca...murise,ci pentru ca il simteam prea departe de mine,iar acest lucru durea mai mult decat orice altceva. Puteam sa imi dau seama ca incet-incet se indeparteaza de mine,de locul lui,de tot...de viata sa. Incercam sa il chem inapoi dar din pacate nu aveam cum sa fac asta. Ar fi fost ceva de neimaginat,dar daca imposibilul devine posibilul,daca eu pot transforma Iadul sau in Raiul meu? Nu,gata,este o prostie! Nu am cum sa il aduc inapoi. Nu vreau sa ma mai gandesc la asta - inima mi se rupe in mii de bucati,sufletul imi este ratacit acum,iar un copil este in pantecul meu-. M-am incruntat brusc amintindu-mi ca asta trebuie sa fac: sa am grija de copilul meu care in curand va fi printre noi. Da,aceasta este cruda realitate: viata taticului sau s-a sfarsit intr-un mod deloc placut,dar fiul sau fiica sa este pe drum si trebuie sa ma mentin puternica,desi in situatia de fata acest lucru era practic de parca mi-as taia amintirile si le-as arunca in negura intunecata a noptii. Cum aveam sa fac asta? Nu pot sau nu vreau,nu conteaza. Nu am cum sa inlatur atatea ganduri,sa dau cu piciorul anilor de fericire. Daca voi afla cine este cel care l-a ... ucis pe Nate o va plati cu propriia-i viata!

"Domnisoara,trebuie sa semnati... ca ati recunoscut cadavrul!"
Dumnezeule,cum puteau vorbi persoanele acestea de parca ar fi fost o jucarie,de fapt un pion care fusese primul impins din jocul de sah,cel mai slab dintre cei slabi? Am inghitit in sec inainte sa injur acea persoana care statea in fata mea cu un dosar negru cu file albe in mana. Este insuportabila durerea din pieptul meu. Cum sa semnez pentru asa ceva? Cum sa recunosc faptul ca Nate al meu disparuse definitiv?
"Domnisoara!" , insista acesta pe aceasi voce rigida ca mai devreme.
"Doamna!",am tipat eu nemaiputandu-ma abtine. Purtam verigheta pe mana si totusi imi zicea ;domnisoara; ? ... Dar acest lucru era irelevant, o lacrima amara imi curse pe obraz bucurandu-ma de aceasta eliberarea sufleteasca pentru a fi in stare sa ii semnez acele asistente. Aceasta se indeparta apoi la fel cum se si apropiase,cu niste pasi marunti dar gravi. Mi-am intors privirea catre fata lipsita de expresia a sotului meu si am inceput sa plang in voie rostind printre suspine:
"Offf,daca as putea sa te intorc cumva printre cei vii,daca as putea macar sa-ti mai vad odata acei ochi senini..."