Wind Chill

[Bell Evans]

Siluetele copacilor incepeau sa se deformeze in gerul de afara; incepuse sa ii fie atat de frig, incat abia daca isi mai simtea bataile inimii. Stia ca nu trebuie sa se opreasca; asta ar fi insemnat poate chiar moartea. Asa ca trebuia sa mearga in continuare; intrebarea era pana cand? Pana cand avea sa gaseasca iesirea din Padurea Interzisa. Usor de zis, greu de facut. Chiar se ratacise de data asta.

Se opri, asezandu'se in omatul proaspat; zapada continua sa cada neincetat din inaltul interzis al vazduhului, oglindindu'se in sclipiri de diamant. Nu avea idee cat de departe mersese, stia doar ca trebuie sa se opreasca.
"-La naiba!" mormai ea.
Daca Hagrid si micutul lui ar fi fost la castel, nimic din toate astea nu s'ar fi intamplat. Insa era cam prea tarziu pentru regrete. Se ridica, cu o nuanta de regret in suflet, si porni din nou la drum.

Nu vedea nimic inaintea ochilor; simtea doar vantul aspru ce ii flutura pelerina si raceala zapezii care ii udase blugii. Inghetase din toate punctele de vedere, asa ca se aseza din nou si isi cuprinse genunchii cu bratele.
"-Ce'o fi o fi" sopti ea.
Realiza brusc ca era singura; fara nimeni langa ea, care sa o ajute sau sa o incurajeze sa mearga mai departe..