Pursuit of Hope

[Raizen Isildur]

• „La naiba ! Nenorociții...” zise Raizen. Se ridică în picioare și îi întinse mâna lui Bell. „Haide, Bells, să ieșim de aici.”
  
  O luă de mână și se îndreptară spre o crăpătură în perete. Era singura cale prin care puteau ieși, dacă se întorceau nu rezolvau nimic. Se strecurară prin deschizătura în stâncă și merseră puțin până când crăpătura se transformă în tunel și puteau sta în picioare.
  
  Mergeau umăr la umăr fără să spună niciunul nimic. În-afară de ecoul răspândit de pașii lor, doar chițăiturile șobolanilor se mai auzeau. Se lăsase frigul. În mod bizar, în celălalte camere în care fuseseră până atunci fusese cald. La un moment dat în fața lor tunelul încetase să înainteze. Se termina brusc. Nu mai era niciun loc în care sa mergi.
  
  „Oare se va termina vreodată ?” oftă Bell pe un ton deznadăjduid.
  
  Raizen o privi o clipi, așa fără de speranțp cum părea, și apoi se întoarse către ea și o luă în brațe. Nu zise nimic, o ținu doar în brațe. O îmbrățișare la momentul potrivit putea face cât o mie de cuvinte. Oricum știa că orice ar fi zis era de prisos. Raizen zâmbi.
  
  „Ce e ?” întrebă Bell, neștiind ce se întâmpla cu Raizen.
  „Uită-te în spatele tău”
  
  Bell se întoarse și privi nedumerită la peretele de stâncă acoperită cu mușchi și liane. Vru să îi zică vreo două lui Raizen, nu era momentul potrivit pentru glume, însă chiar atunci observă și ea. O bară din metal. Mai sus încă una și încă una și încă una. Ridică bagheta și privi în sus. Tunelul se continua spre suprafața, iar pe peretele acela se afla o scară din metal. Bell se întoarse către Raizen și îi zâmbi fericită.
  
  „Urc eu primul. Dacă e ceva sus o să fluier. Bine ?” îi zise Raizen, încercând să își recapete seriozitatea.