Silent night

[Effy K. Dietrich]

Elizabeth păşi în sală cu grijă şi privi timp de câteva secunde întreaga încăpere. Soarele nu apusese de mult , aşa că prin sticla subţire a ferestrelor mai reuşea să treacă o rază roşiatică şi să facă armurile să strălucească într-un mod impunător. Chiar şi cu micile scântei de lumină era mult prea întuneric, iar pentru ea întunericul însemna probleme.
Îşi scoase bagheta de sub roba pusă în grabă pe ea şi şopti astfel încât să audă numai ea : ,,Lumos". Din vârful baghetei apăru o lumină palidă, dar îndeajuns de puternică pentru a lumina majoritatea obiectelor din jurul ei. Pe lângă armurile de diferite modele şi mărimi, observă diferite tablouri , care de care mai vechi , dar frumoase. Deşi se auzea foarte încet, chiar mai încet ca o şoaptă, reuşi să audă câteva comentarii răutăcioase la adresa ei din parte mai multor personaje din tablouri nu tocmai bine-dispunse în acea perioadă. Cum făcea, de mereu reuşea să ajungă la momentul cel mai puţin potrivit în locul nepotrivit? Da, cu siguranţă făcea parte din ,,farmecul" celor ce aparţineau din famiile Încuiaţilor.
Îşi drese vocea, atunci când comentariile veniră tot mai multe şi mai tari , iar tablourile tăcură. Zâmbi din colţurile gurii, mulţumită de reacţia obţinută.