Secrets

[Effy K. Dietrich]

Deci acesta este primul fic scris de mine cu seriozitate. Nu sunt prea hotărâtă cu privirea la titlu, şi e posibil că îl schimb. Sper să vă placă.

De preferat ar fi să îl citiţi cu asta pe fundalhttp://www.youtube.com/watch?v=FKgxkxbxI7Q

Prolog

Am stat acolo, privind cum se chinuia să rămână în viaţă. I-am atins cu blândeţe chipul de înger, incapabilă de a-i oferi altceva decât sprijind moral. Ţinea ochii închişi de câteva zile şi mulţi din medici erau scepticii privind supravieţuirea ei. Vroiam să plâng, să urlu , orice numai să nu stau şi să privesc cum viaţa se scurge din ea.
A deschis cu greu ochii, de sub genele sale lungi şi negre ivindu-se albastrul pal al ochilor săi, care odinioară emanau atâta viaţă. Cercetă rapid camera în care se afla şi privirea îi căzu asupra mea. Buzele sale roşii-sângerii se mişcară cu greutate, vrând să-mi vorbească. M-a strâns de mână, tresărind atunci când am simţit pielea sa rece ca gheaţa. În ochii săi se zăreau durerea şi agonia. Mi se rupea inima în mii de bucpţi să o văd aşa, aş fi făcut orice să ajut, aş fi vrut să iau toată durerea asupra mea, numai ca ea să fie fericită
,,-Elena…Trebuie…”
,,-Şhh…Nu vorbi! Ai nevoie de odihnă!”
,,-Elena! Trebuie să-ţi spun acum…Acum înainte să…”
,,-Nu! Nu ! Asta nu se va întâmpla! Nu voi permite eu asta!”Fără să vreau am ţipat , ecoul glasului meu auzindu-se în toată sala. Acceptam să fie legată ce acele aparate, acceptam să poarte un ghips, dar nu…numai asta nu puteam accepta.
,,Viaţa mi se scurge …Indiferent cât de greu îţi este trebuie să accepţi asta!”
,,-Poţi să-mi ceri o mie de lucruri, dar ştii…Numai asta nu pot să fac.”
,,Trebuie! Asta e realitatea! Indiferent cât de dură şi tristă e! Asta e lumea în care trăieşti!
O lacrimă s-a prelins pe obrazul ei . Mă strânse dintr-o dată de mână şi mă privi speriată.
,,Elena…Trebuie să ştii!” Abia mai putea rosti acele cuvinte .
,,Clara, te rog! Nu renunţa! Te rog, dormi şi promite-mi că mâine te vei trezi!”
,,Elena! Ascultă-mă!” M-a apucat de cămaşă trăgându-mă brutal spre ea. Mâna îi tremura şi abia dacă reuşea să mai ţină cămaşa în pumn. ,,Ascultă! Ăsta nu a fost un…accident”. A rostit acele ultime cuvinte cu greu şi aproape şoptit. Am rămas pur şi simplu şocată. Nu fusese un accident? Atunci ce?...
M-am trezit imediat din şoc. Strânsoarea cedă şi mâna căzu pe lângă pat. Am privit speriată spre ea . Ochii săi priveau în gol, iar respiraţia ei nu mai încălzea acea mică distanţă dinte noi.
,,Clara? Clara!!!” Am început să plâng ca un copil strigându-I în continuare numele. Mama mea, care se afla pe hol a chemat doctorii cât de repede a putut.
Au reuşit cu greu să mă înlăture de lângă trupul ei plăpând.
Unul dintre doctori s-a apropiat de ea şi privind aparetele, apoi controlând el însuşi pulsul fetei clătină din cap, dând verdictul: murise!
Şi asta e tot! Vă rog să îmi spuneţi ce părere aveţi.