Silent night

[Effy K. Dietrich]

Chiar nu era speriată. Învăţase din propriile experinţe că frica nu e bună în niciodată. Prefera să evalueze întreaga situaţie şi să găsească o soluţie , decât să-şi plângă de milă. Probabil că aşa păruse, înfricoşată. Dar asta nu era decât din cauza privirii sale care parcă spunea ,,Eu n-am făcut nimic!". De cele mai multe ori inducea oamenii în eroare privind starea sa sufletească, dar nu avea ce face aşa era ea.
Tresări dându-se un pas în spate atunci când armura explodase. Privi bucăţile de metal de pe jos rămase din armură, apoi spre cel care stătuse în urmă cu câteva secunde în ea. Chipul său era oribil. Era sigură că suferise mult, şi asta îi inspira milă.
O privi cu ochi mari pe Lily atunci când aceasta folosise blestemul de neiertat pe el. Acesta urlă de durere, inspirându-i li mai multă milă Cercetaşei. Indiferent de cine era, nu putea suporta să-l vadă suferind. Asta era cea mai mare slăbiciune a ei. Ura să vadă suferinţă! O apucă de braţ pe Viperină îndemnând-o să se oprească.
,,Da, nu-l cunosc!" Privi spre om, apoi iar spre Lily. ,,Dar există persoane mult mai pricepute decât noi care să se ocupe de el