If we ever meet again

[Bell Evans]

• Putea vedea usor idoiala care se strecura in gandurile lui; era lesne de inteles cat de istet putea fi Charles. O calitate rar intalnita la majoritatea Devoratorilor - prostia; ei bine, el avea din plin. Aproape dadea pe afara.
  Bell continua sa ramana calma; Lestrange nu mai dadea vre'un semn ca ar dori sa riposteze. Se gandi sa il anihileze chiar ea, dar barbatul i'o lua inainte.
  
  O vraja non-verbala; asta se chinuise sa faca in tot timpul in care ramasese tacut. Si ii luase ceva timp; insa reusise. Un strigat dureros iesi din pieptul fetei, care se pravali la podea.
  "-Credeai ca am sa te las sa pleci, fara sa ma razbun pentru tot ce mi'ai facut?" intreba el, cu ochii mijiti.
  "-Ai meritat'o" se balbai Bell, cuprinsa de o durere naucitoare.
  Isi scapase bagheta, iar acum era lipsita de aparare in fata lui.
  
  "-Esti un las..daca ma omori acum" spuse ea, sacadat.
  La auzul cuvantului, vraja isi pierdu efectul; dupa cum spunea, prostia unora de a se concentra la cu totul altceva in timp ce blesteama pe cineva.
  "-Las a fost Hayden; cand m'a implorat sa il las in viata!" urla Charles.
  Simti cum lacrimile i se aduna in ochi, dar incerca sa le ignore.
  "-Minti; Hayden te implora sa ma lasi pe mine in viata!" riposta Bell, cu glasul stins.