Alone in dark ...

[Effy K. Dietrich]

Spusese adevărul. Îi plăcea cu adevărat să ascult ce zic ceilalţi. Şi nu numai datprită faptului că ea nu vorbeşte prea mult, ci prentru că astfel va ştii cum să le fie alături. Îşi dorea să poată ajuta pe oricine , dar ştia că acest lucru îi era imposibil.
Se ridică în piciore atunci când auzi vocea. Îi urmă exemplul Emei şi îşi stinse bagheta. Vocea aceea îi dădea fiori , dar nu de frică ci compasiune. Era un sentiment care îl simţea adesea atunci când vedea sau auzea pe cineva suferind. Se apropie ca şi Ema de tablou şi îl privi cu ochi mari şi îngrijoraţi. Îi era greu să distingă prea multe prin întuneric , dar reuşea să se descurce cât-de-cât. Cel din tablou continuă să strige după ajutor, chiar dacă fetele ajunseseră lângă, şi asta pentru că era speriat. Elizabeth încercă să îl liniştească.
,,Suntem aici. Spune ! Ce este?!" Întrebă la fel cum făcuse şi Ema