Secrets

[Effy K. Dietrich]

Mersi mult Ginny!><
Uite capitolul 2.

Chapter II

Eram acolo şi mă holbam la prima întrebare deja de 10 minute, fără să îmi dau seama de ce nu scriam. Ştiam răspunsul, aveam foaia în faţă, atunci de ce?...
,,Elena! Adună-te! Ai aşteptat asta săptămâni întregi , şi acum ce faci?”
Nimic. Creierul îmi spunea că trebuie să mă mişc , dar parcă îngheţasem. Aproape că nici nu mai respiram. Simţeam ceva strângându-mă de încheieturi deşi nu purtam nici ceas, nici brăţară, nimic. Era oare doar o reacţie de stres? Oare chiar era ceva normal?
Mi-am întors mecanic capul spre fereastră. Era ca şi cum altcineva mă controla . Numai mintea era a mea şi trebuia să mă opun. Am cercetat curtea prin sticla ferestri. Am zărit destul de vag, având în vedere că stătea sub un copac iar afară era înnorat, o persoană ce nu părea a fi student acolo. Purta o glugă pe cap şi asta nu mi-a permis să-i văd faţa. Mi-a făcut cu mâna, şi nici măcar n-am apucat să clipesc,căci dispăruse...sau poate nu existase niciodată...
,,Domnişoară Fennel vă rog să vă uitaţi în foaia dumneavoastă!”
Mi-am întors rapid capul spre supraveghetor , care probabl că observase că numai în foaie nu mă uit. Am dat aprobator din cap şi m-am întors la întrebări. Îmi recăpătasem tot controlul asupra mea, şi am fost convisă că acel blocaj avusese legătură numai cu stresul de la examen.
***
Am privit pentru o ultimă dată întreaga foaie, sau mai bine zis foile , apoi m-am uitat cu coada ochiului la Rachel. La fel ca şi mine terminase toate întrebările. Am privit spre ceasul vechi de pe perete şi am răsuflat uşurată. Chiar la timp! Urma să se sune în 3, 2, 1...sunetul clopoţelului răsună de-a lungul holului şi se auzi până în sală, care era de-a dreptul imensă.
Eu şi Rachel ne-am ridicat în acelaşi timp de pe scaune îmânând foile profesorului. Am ieşit împreună pe hol, iar apoi în curtea imensă a campusului. Se lăsase o linişte mormântală între noi, ceva foarte surprinzător având în vedere cât de vorbăreţe eram amândouă. Cred că totul se datora numai examenului.
Rachel se uita undeva pe cer, şi probabil că se gândea dacă nu cumva a omis ceva datorită emoţiilor ; probabil se gândea dacă acelea erau răspunsurile corecte sau îi juca mintea feste. Cel puţin, eu , la asta mă gândeam. La un moment dat Rachel s-a uitat la mine şi a zâmbit.
,,Elena crezi că vom trece?”
,,Bineînţeles! Adică cel puţin tu! Ai studiat zi şi noapte. Probabil că nici n-ai fi dormit aseară dacă nu-ţi puneam somnifere în ceai!
,,Ce-ai făcut?!” Se uită cu gura căscată la mine, fiind de-a dreptul şocată.
,,Glumeam , Rach!” Am început să râdem amândouă ca doi copilaşi. Rachel s-a oprit şi m-a privit aşteptând de data aceasta un răspuns serios.
,,Ascultă , Rachel! Ne-am străduit mult amândouă! Indiferent de ce va fi, rămânem împreună da?” Am zâmbit intinzând mâna spre ea. Îmi strânse mâna cu căldură, apoi mă îmbrăţişă strâns.
,,Da!” Îmi şopti la ureche, apoi se desprinse din îmbrăţişare.
Am continuat să ne plimbăm prin campus, minute în şir discutând despre tot felul de subiecte plictisitoare , cum ar fi de cât de drăguţ e noul prof de mate. Da, poate suna ciudat , dar chiar era! Tipul nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani şi arăta al naibi de bine.
,,Şi ce facem acum? Pentru că am vorbit cu nişte prieteni să mergem la cinema. Resident Evil! Ştiu că îţi place! „ Mă bătu în glumă pe umăr .
,,Sună foarte bine Rach, dar...huh...Sunt cam obosită. Cred...cred că mă duc acasă!” Am zâmbi chinuit ştiind că avea să se supere.
Spre marea mea mirare, doar zâmbi înţelegătoare.
,,Atunci ne vedem acasă, da?” Mă strânse în braţe de ,,Rămas-bun!” şi urcă în autobuz.
,,Da!” Am strigat în urma ei , pornind spre mica străduţă ce ducea spre apartamentul nostru.
În scurt timp am ajuns acasă, şi asta pentru că locuiam doar la două străzi de campusul universitar.
Nici măcar nu m-am mai obosit să mă schimb de ţinuta formală pe care decisesem să o port, şi m-am trântit pe canapeaua din sufragerie. Am strâns în braţe ursuleţul pe care îl aveam de când eram doar o un copil şi am pornit muzica în căşti. Am privit tavanul alb ca spuma laptelui fredonând absentă versurile melodiei, până ce în cele din urmă am închis ochii adormind.

Ştiu că e cam plictisitor, dar totuşi sper să vă placă.