Iubire...

[Ramona Neardow]

Sper să nu vă supărați că postez aici, dar nu am vrut să deschid alt topic pentru doar o scurtă povestioară.
Aici e povestea „Negustorul de cuvinte” rescrisa de mine, pentru concursul de literatura de la Tg. Mures.

Negustorul de cuvinte

Cunoaștem ce aventuri ar putea întâlni un negustor oarecare, care vinde haine, produse alimentare sau obiecte neînsemnate, dar, cu siguranță, ceva mai puțin cunoscută ne este viața unui negustor de cuvinte. Ființă care traversează țările lumii, nu doar pentru a-și asigura un venit, ci pentru dragostea care se dezvoltă în dânsa, care îi umple inima mereu când împărtășește ceva nou, mereu când vede cum operele sale sunt împărtășite mai departe.
Noi, ființe care am devenit neglijente față de cultura și vocabularul nostru, putem privi cum bietul negustor străbate îndepărtatul și înfriguratul ținut al Poloniei într-o căruță mică, plină cu caiete acoperite de o pătură groasă. Stratul de zăpadă era proaspăt, deși vijelia și ninsoare părea că țin de vreme îndelungată. Orașul Krakow, în anul 1937 era o splendoare. Străzile erau umplute de oameni aproape toată ziulica. Negustorul nostru a avut un succes inegalabil. Vânduse frumoasele cuvinte franceze glamour și prestigieux , foarte puțin cunoscute de populația poloneză în această perioadă.
De aici bărbatul a plecat încet spre Germania, făcând multe popasuri, pentru a verifica depozitul său ambulant, și pentru a cerceta locul în speranța găsirii vreunui cumpărător. Prima oprire oficială și de lungă durată se fixă la Berlin. Prima dimineață în acest oraș fusese minunată. Lumina soarelui de aprilie lumina străzile lungi și curate. Clădirile înalte erau decorate cu drapelul Germaniei naziste, pe fiecare instituție fiind așezate câte trei steaguri, iar pe fiecare locuință cîte două. Negustorul, pe atunci tânăr și neștiutor fusese mirat de frumusețea materialului roșu ca sângele, inscripționat cu patru șoimi aurii și un semn cu mare înțeles încadrat într-un minunat cerc cu ramură aurie. Însă perioada aceea, rece, după primul Război Mondial, nu îl primise deloc bine pe negustorul nostru. Populația era săracă, și muncea din greu și pentru ce avea, așa că eventuala vânzare de cuvinte era mai degrabă un vis. Dar asta nu însemna că și cumpărarea lor ar putea merge rău. În general, copiii, care își terminau mai repede munca în mine sau în fabrici, se înghesuia în fața micuței căruțe, și scoteau cuvinte deosebite pentru doar câțiva gologani. Cuvintele held și spielen ,cuvinte tipice copiilor, au avut un adevărat succes în Danemarca, unde s-au legat cu termenii deja existenți acolo, rezultând adevărate comori.
Danemarca îl primise excelent pe bietul om, acum sărăcit. Aici făcuse niște schimburi superbe, care i-au reumplut buzunarele, caietele, dar și pofta pentru aventură. Vechiul oraș Ribe și imaginea sa pitorească îl lipiră atât de mult de această țară încât începuse să facă pariuri cu omenii, și să viseze din ce în ce mai mult la reîntoarcerea lui pe acest tărâm minunat.
„-Nimic nu mă va împiedica să mă reîntorc!” spunea acesta entuziasmat.
Dar, odată cu plecarea lui de aici, nu mai lipise niciodată piciorul pe pământul sfânt al Danemarcei. Însă nu dorința sa îl obligase să facă așa, ci circumstanțele prin care trecea, cum ar fi lipsa banilor sau ocupația țării de către Germania, ceea ce nu îi permiteau trecerea pe acest teritoriu.
După o lungă călătorie prin Europa, în care cuvintele sale invadaseră întregul continent, se hotărâse să își încerce norocul și în Asia. Așa că la începutul anilor 1950 se afla la marginea Uzbekistanului, în frumosul oraș Nukus. Populația de aici, bogată în cultură, istorie și resurse, îl primi pe micul negustor mai mult decât formidabil. Cuvintele germane și franțuzești făceau adevărate furori. Uzbecii adorau cuvintele armonioase, și care îți făceau o adevarată plăcere când le auzeai. La fel ca ei erau și chinezii, dar și indienii.
Călătoria sa în Asia a durat doisprezece ani. Anii în care a adunat încă o căruță de cuvinte. Această performanță îi propuse să își achiziționeze propria mașină, un instrument care acum devenise necesar. Acest instrument find o camionetă care îi aduse o cantitate enormă de fericire. Camionetă de marca Ford de culoare pământie, adusă din America, mai preceis, America de Nord, pe teritoriul Angliei, de unde îl cumpărase în 1965. Își transportase întreaga comoară în portbagajul enorm al mașinii, în care puse și căruța care îl servise atâția anii, desigur demontată șurub cu șurub. Dar, din acest moment, norocul bietului nostru negustor dispăruse treptat. Populația începuse să evolueze încet pe plan material, și să scadă pe plan intelectual. Se stabiliseră reguli și norme noi cu privire la educație și cultură. Copiii erau din ce în ce mai indiferenți față de ceea ce trebuiau să facă, iar părinții îi ajutau în această acțiune, obișnuindu-i să folosească telefonul, televizorul, calculatorul și multe alte obiecte electronice, care măreau dezinteresul acestora față de cunoaștere.
Astfel, bărbatul ajunse să sărăcească, vânzându-și mașina, căruța și chiar comorile pe bani care nu îi ajungeau nici să își cumpere de mâncare.
Din câte am aflat eu, a murit în 1999 într-o groapă de gunoi din minunatul Paris, alături de stelele vieții sale, pe care nu le părăsise nici în mormânt. Dar poate mă înșel, iar acel bărbat cu barba albă ca neaua, care repeta într-una „Promenade...amor...viha” să fi fost alt iubitor de cuvinte, ruinat de societate.

P.S. Multumesc mult de tot pentru toate aprecieriele. Sincer nu ma asteptam sa imi cititi poeziile.