Children of the damned

[Desiree Rose Goth]

N/A: Scuzati de intarziere si.. sper sa intelegeti ceva din toata aberatia de capitol.

Capitolul 23- Angels lie to keep control.

Mergeam cu paşi înceţi spre liceu, sperând să nu atrag atenţia. Mulţi şi-ar dori exact opusul – să fie remarcaţi de ceilalţi , însă eu nu m-am încadrat niciodată în categoria de faţă. Şi , indiferent de câţi oameni susţin că timpul se joacă cu destinele noastre, eu mă îndoiesc sincer că situaţia se va schimba vreodată.
Mereu va fi aceeaşi viaţă plictisitoare, ce o va lua pe cărări fără sens. Lăsând deoparte primele aparenţele, voi fi mereu eu însămi. Plictisită, mi-am ridicat privirea şi am urcat treptele din faţa uşii de la intrare. Apoi cineva mă prinse de mână şi mă trase deoparte.
Gest tipic unor filme de groază cu buget prost. Din păcate, viaţa mea nu primea bani pentru a fi regizată.
Chaz stătea în faţa mea, impasibil, cu braţele încrucişate. Părea la fel de încântat ca şi mine la gândul unei conversaţii.
- Trebuie să vorbim.
De parcă nu îmi era clar ce voia să facă.
- Nu am nimic de discutat cu tine, am replicat, glacial.
Am dat să mă întorc, însă el fu mai rapid. Îmi prinse braţul cu o mişcare sigură, ameninţătoare. Şi strânse. Mi-am înghiţit un icnet de durere.
- Ce naiba mai vrei acum ? am mârâit, ridicându-mi privirea. Faţa lui se afla atât de aproape de a mea încât am avut impulsul de a mă trage înapoi câţiva centimetri; sau, mai bine, câţiva metri.
- Am vrut să vorbesc cu tine. Te-am căutat.. după înmormântare.
Omise faptul că trecuseră câteva săptămâni de atunci. De ce mă cauta din nou , tocmai acum?
Îmi simţeam inima bătând sacadat. Am răsuflat adânc şi am încercat să-mi impun masca aceea rece, expresia indiferentă. Nu că am reuşit eu vreodată să fiu impenetrabilă la durere.
- Şi mie nu îmi pasă,am continuat. Vreau doar să mă laşi naibii în pace şi, eventual, să găseşti pe cineva cu care să ţi-o tragi.
Cuvintele îmi ieşiră înainte să aplic principiul “ gândire raţională”, dar am realizat asta prea târziu; nu mai conta. Mă strânse şi mai tare de braţ , adăugând şi plăcerea unei furii de moment.
Ştiam şi eu cum arăta atingerea mâniei pe piele.
- Mie îmi pasă, răspunse el, făcând abstracţie de ultima parte. E ceva important.
Aş fi vrut să adaug şi “ pentru tine, nu pentru mine..”, dar spusesem deja îndeajuns. Şi când te gândeşti că ziua păruse a se termina fără evenimente de genul acesta..
- Când ai găsit-o pe Katherine…
Am mârâit în surdină ; de ce toată lumea se interesa în privinţa aceasta?
-… ai văzut şi ce a luat înainte să moară. Trebuie să fi fost.. un plic, cu drogul acela.
Am îngheţat, surprinsă. Conversaţia nu mergea pe cursul pe care îl prevăzusem.
- De ce m-ar fi interesat pe mine chestia aia? am ridicat eu din umeri. Chaz, eu cred că tu nu înţelegi. Ce om întreg la cap s-ar fi gândit la aşa ceva după ce şi-a văzut cea mai bună prietenă moartă?
Strânsoarea slăbi şi, în cele din urmă, el îmi dădu drumul. Avea un zâmbet vag întipărit pe faţă, ca şi când ar fi fost mulţumit de răspunsul meu. Se dădu câţiva paşi înapoi, privindu-mi expresia derutată.
- Oricum, de ce te-ai chinuit să mă întrebi aşa ceva?
Curiozitatea întotdeauna înfrânge orice, indiferent dacă eşti sau nu conştient de consecintele pe care le vei suporta.
Zâmbetul de pe faţa lui nu păli – însă, de data aceasta, puteam vedea şi o urmă de neputinţă schiţată pe chip. Neputinţă şi mânie cauzată de ea.
- Nu cred că te interesează, îmi spuse el, încet. Vocea sa nu mai era un praf fin de gheaţă, ci mai degrabă, un gheţar în toată regula. Nu voia să deschidă subiectul acela. Şi ar fi bine să nu menţionezi cuiva ceva despre discuţia noastră, adăugă el.
Mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat, fără să se mai uite în urma lui. Am răsuflat uşurată , bucurându-mă că nu sesizase minciuna.
Senzaţia de destindere nu persistă decât câteva secunde. Speram că îmi jucasem bine rolul – la urma urmei, nu trebuia să fiu o străină în propria-mi piele pentru totdeauna. Dacă am izbutit să câştig prin minciună, atunci fiecare întrebare pe care mi-am pus-o în legătură cu Chaz avea un răspuns.
Iar eu ştiam răspunsurile.
Imediat ce am ajuns într-un loc ferit de privirile celorlalţi, am început să caut prin buzunarele ghiozdanului. Cu mâinile tremurânde, am ridicat un plic mic , ce lăsa să se vadă conţinutul lui. Praful alb zăcea împrăştiat prin colţuri.
Uitasem că îl aveam.. asta până ce pomenise Chaz de el. Eram sigură că erau ultimele droguri procurate de Katherine – ultimele droguri pe care le luase. Cele care au ucis-o, în cele din urmă. Mă gândisem să le iau cu mine după ce le atinsesem din greşeală –ar fi fost dovada perfectă de crimă premeditată dacă s-ar fi găsit amprentele mele pe plic. Şi toată lumea ar fi fost încântată să afle că Kate nu s-a sinucis, ci o dementă i-a strecurat nişte droguri în stare pură sub nas..
Am scuturat din cap , privind în gol. Ce legătură avea Chaz cu asta şi de ce m-a luat pe mine la întrebări? Şi ar fi bine să nu menţionezi cuiva ceva despre discuţia noastră… Sunase ca o ameninţare plănuită din timp, scoasă dintr-un film naşpa cu mafioţi. M-am strâmbat, amuzată, însă zâmbetul meu vag pieri rapid. Dacă puneam toate informaţiile cap la cap…
Chaz intrase relativ brusc în grupul lui Katherine, dintr-un motiv pe care ea nu l-a menţionat. Intrase după ce Matt a refuzat să-i mai dea lui Kate drogurile de care avea nevoie…
Ideea ce se contura arăta nebunească, însă avea un oarecare sens. Mi-am dat seama că în tot acest timp mă ascunsesem după fapte, căci nu doream să plec în căutarea adevărului.
Oricât mă străduiam să neg evidenţa, era clar că Chaz îi furnizase droguri lui Katherine în ultimele săptămâni. Ştiuse că îşi lăsase amprentele pe plicul cu praf pe care, în mod ciudat, nu fusese găsit. Atunci am devenit eu suspecta principala şi..
Am înlăturat firele otrăvitoare ale presupunerii mele. Inspirând adânc, am înghesuit pliculeţul într-un buzunar al rucsacului şi am plecat spre sala de curs.
Ce nebunie, să mă gândesc că Chaz putuse să o omoare pe Katherine.. să îl acuz doar din cauza prejudecăţilor pe care le aveam. Am izbucnit într-un râs sec, nervos , iar fata trecea pe lângă mine mi-a aruncat o privire ciudată, plină de milă şi exasperare- în contextul în care mila e o insultă nonverbală la adresa mea.
Hei, măcar cineva se îngrijora de sănătatea mea mintală.

*

Unii se mint pe sine ca să păstreze controlul asupra situaţiei.
Dacă autoconvingerea ar fi fost la fel de simplă şi în realitate, probabil că acum aş fi fost un înger din perspectiva celor din jurul meu. Îngerii ştiu întotdeauna să păstreze controlul..
Lumina soarelui pătrundea cu blândeţe în sală, dezvăluind amorţeala tipică unei după amieze de joi. M-am lăsat să alunec cu coatele pe bancă şi mi-am sprijinit capul în palme. Îmi doream atât de mult ca toate gândurile să dispară.. să nu fie decât un abis confuz, dar liniştit.
Ideea aceea nu voia să-mi dea pace. Într-un moment mă convingeam că nu exista niciun motiv pentru care faptele să nu fie în regulă, iar în următorul.. pur şi simplu, certitudiniele mele se spulberau ca o frunză în bătaia vântului de toamnă. Cu cât mă străduiam să nu îl privesc pe Chaz ca pe un potenţial criminal.. cu atât îmi dădeam seama că nu cunoşteam pe nimeni cu adevărat.
Sincer, nu poţi vedea decât două laturi ale unui om: cea pe care doreşte respectivul să o vezi şi imaginea pe care ţi-o construieşti tu despre el. Pe scurt, nu aveai cum să câştigi.
Clopoţelul sună , fapt pentru căreia îi eram profund recunoscătoare. Nu că m-ar fi deranjat să dorm la ora de matematică- oră la care să comitea discriminare în favoarea mea, dar totuşi..
- Aştept referatele luni, anunţă Adam , pe un ton calm. Şi, după cum am zis, mâine vom da test din ultimele capitole. Sunteţi liberi acum.
Am răsuflat uşurată în timp ce-mi aruncam ghiozdanul pe umăr. Speram, într-un mod naiv, că Adam nu o să mă observe – poate astăzi va renunţa la întrebările de ordin emoţional.
Am aşteptat să treacă ceilalţi elevi, apoi am zbughit-o spre ieşire.
- Vivian, tu mai poţi sta puţin.
Glasul lui era ironic, dur precum catifeaua. Am oftat , gândindu-mă pentru o clipă să nu-l bag în seamă şi să merg mai departe. Dar, undeva înauntrul meu, ştiam că nu puteam juca în felul acesta.
Nu că aş fi vrut să renunţ.
Mi-am întors capul înspre el, fără a încerca să-mi ascund lipsa de chef. Nu avea rost. Adam tot avea să ştie la un moment dat că doar pretind că lucrurile sunt în regulă.
- Vrei să mă întrebi ceva?
Aş fi dorit să ştiu dacă simţea şi el senzaţia stranie de déjà vu ce mă cuprindea şi pe mine. Mă mai aflasem în aceeaşi împrejurare şi altă dată... când Adam mă oprise să plec , folosind numai câteva cuvinte. Ca acum.
Se apropie de mine. Razele soarelui, ce se răsfrângeau în părul lui blond, îmi dezvăluiră seriozitatea de pe chipul lui.
- Ai păţit ceva.
Era o afirmaţie, nu o întrebare, însă am trecut peste acest aspect.
- Poate, am răspuns evaziv.
- Poate că da. Întotdeauna te prefaci dinadins a fi nepăsătoare când ţi se întâmplă ceva rău.
La naiba cu spiritul tău de observaţie.
- Numai că nu prea îţi iese, adăugă el, privindu-mă critic.
Calmul aparent din ochii lui de destinse într-un zâmbet compătimitor. Cumva, gestul acela stârni furia adunată în mine zile întregi; am răsuflat, dorind să mă liniştesc, dar nu am izbutit. Era ca şi când mânia mă împiedica să respir, mocnind surd în capul meu. Îmi pulsa sângele în tâmple.
- Nu înţeleg de ce te-ar interesa pe tine, am trântit cuvintele. Şi ce te face să crezi că într-adevăr ai dreptate? Nu mă cunoşti şi nici nu o vei face vreodată, doar pentru că eşti..
- Cât optimism, mă flatezi.
Îşi încrucişă braţele şi se sprijini de marginea catedrei. Zâmbetul de pe faţa lui era şi mai larg.. dacă se putea aşa ceva.
-… atât de idiot, am terminat, iritată din cauză că m-a întrerupt.
- Asta a durut, să ştii.
Se prefăcu jignit. Mi-am pus mâinile în şold, o mişcare defensivă, privindu-l cu cea mai mare seriozitate de care eram capabilă.
- Vezi, tocmai asta e. Se vede de la o poştă că nu îţi pasă, dar , totuşi.. continui. Nu poţi înceta cu chestiile astea…?
Aveam lacrimi în ochi. Nu ştiam de ce începusem să plâng – o fi fost din vina furiei, a nesiguranţei, sau poate a prostiei. Dumnezeu ştia de ce am avut o reacţie atât de deplasată.
Se apropie din nou de mine, iar eu am dat câţiva paşi înapoi. O lacrimă îmi aluneca nestavilită pe obraz; îi simţeam căldura.
L-am privit în ochi pe Adam, scufundându-mă în verdele lor pentru o clipă ce părea să dureze la nesfârşit. Nu voiam să mă vadă aşa cum eram în realitate – slabă, vulnerabilă… incapabilă să fac ceva ca să împiedic destinul să- şi facă de cap.
Ce îţi mai rămâne când nu mai ai nimic?
Vocea îmi suna frântă când am vorbit.
- Ştii , nu mai contează. Eu doar o să plec şi tu nu ai decât să uiţi ce s-a întâmplat..
Am făcut câţiva paşi înspre uşă, dar mâna lui îmi cuprinse încheietura, obligându-mă să mă întorc spre el. Am mârâit involuntar, gata să deschid o discuţie despre cât de mult îl detestam şi reproşuri de genul ăsta.
Înainte să mă am timp să reacţionez , Adam mă sărută. Şi în acele câteva secunde, mi-am dat seama că exista cel puţin un lucru pe lumea aceasta pe care nu îl puteam controla.